Este oare posibil să trăieşti fără să păcătuieşti?

Introducere

Recent, am citit o relatare uimitoare despre un om care s-a supus unui experiment ştiinţific de hipnoză. În timp ce era sub influenţa unei uşoare transe hipnotice, subiectului i s-a ordonat să ridice un pahar de pe masă. Deşi era un tip puternic, atletic, omul nu a putut clinti paharul din poziţia sa. Cu cele mai intense eforturi, nu a putut ridica paharul care era suficient de uşor pentru ca orice copil să-l mute.

De ce nu a putut face acest lucru? Deoarece hipnotizatorii, după ce l-au făcut să intre în transă, i-au spus că nu va putea să ridice paharul. Pentru că mintea lui a fost convinsă că nu va putea s-o facă, trupul său a fost incapabil să execute comanda de a-l ridica. Ce demonstraţie spectaculară a faptului că nicio persoană nu poate asculta cu adevărat de poruncile pe care le consideră imposibil de îndeplinit!

Oare acesta să fie motivul pentru care atât de mulţi creştini trăiesc o viaţă slabă, de învins? Nu există nicio îndoială că teologia populară, modernă a susţinut în faţa a milioane de oameni că nimeni nu poate trăi cu adevărat fără să păcătuiască. Cele Zece Porunci au fost zugrăvite ca un cod idealist scris numai cu scopul de a-i face pe oameni conştienţi de nevoia lor.

Mulţi creştini moderni se întorc tot mai mult şi mai mult către o atitudine blândă, indulgentă faţă de subiectul ţinerii legii. Ei cred că dragostea lui Dumnezeu este incompatibilă cu regulile stricte şi sancţiunile pentru încălcarea lor.

Aceasta este o doctrină foarte confortabilă, dar complet străină de ceea ce învaţă Biblia. Milioane de oameni au ajuns să încalce marea Lege morală a universului, fără a simţi nicio vină! Cuvântul lui Dumnezeu nu dă nimănui nicio scuză să se simtă relaxat în privinţa păcatului. Aceasta este problema centrală a oricărei persoane care s-a născut vreodată. Ca o boală extrem de contagioasă, păcatul a infectat fiecare suflet cu germenii morţii şi nu s-a găsit niciun leac pe pământ pentru a opri progresul fatal al bolii.

De la prima apariţie a păcatului în grădina Edenului, el a distrus orice lucru bun. Niciodată, în nicio împrejurare, el nu a fost în măsură să coexiste cu neprihănirea şi sfinţenia. Cerinţele lui Dumnezeu fac absolut imposibil ca păcatul sau neascultarea să facă parte din modul de viaţă creştin. Toleranţa modernă pentru păcat nu este biblică în niciun sens al cuvântului. Domnul Isus a venit ca să scape lumea de el; El a venit să-l distrugă. Niciodată păcatul nu va intra în cer. Atitudinea noastră faţă de el trebuie să fie fără compromisuri.Nu poate fi nicio îndoială cu privire la a-l face mai acceptabil prin a-i micşora importanţa sau a-i schimba forma. Trebuie să fie distrus. Şi singura modalitate de eradicare a lui este de a primi în viaţă plinătatea lui Isus Hristos şi harul Său.

Cât de ciudat este faptul că atât de mulţi membri ai bisericii au ajuns acum să ierte păcatul, ca şi cum nu ar putea fi împiedicat de a triumfa în viaţa unui creştin. Cum îndrăznim să prezentăm greşit puterea harului lui Dumnezeu în Evanghelie! Domnul Isus l-a biruit deja pe cel rău şi niciun creştin nu ar trebui să se lase intimidat de către un duşman inferior, învins. Nu câştigăm nimic şi dacă îndreptăţim încălcarea Celor Zece Porunci.

E destul de grav să te angajezi de bunăvoie în săvârşirea unui păcat, dar este infinit mai teribil să-l aperi ca pe ceva pe care nu-l poţi împiedica. A spune că biruinţa este imposibilă înseamnă a tăgădui adevărul Evangheliei şi a nega o mare parte a Scripturilor inspirate. În plus, se sprijină acuzaţia iniţială a lui Satana împotriva lui Dumnezeu şi le oferă o falsă siguranţă, paralizantă tuturor celor care cred în ea.

Deseori, oamenii apără păcatul, deoarece nu au reuşit să nu mai păcătuiască prin propriile lor puteri. De exemplu, atunci când nu pot renunţa la fumat, trebuie să-şi găsească o explicaţie pentru existenţa lui în viaţa lor. În loc să facă mărturisirea umilitoare că nu îl pot birui, ei născocesc argumente precum că în realitate nu le face niciun rău sau că nimeni nu poate fi perfect. Sau populara, convenabila doctrină că oricum în realitate nimeni nu poate trăi fără păcat.

Probabil că este sigur să spui că majoritatea creştinilor de azi s-au resemnat că nu pot să respecte legea morală. De fapt, sunt cât se poate de mulţumiţi că Dumnezeu nici măcar nu Se aşteaptă ca ei să împlinească în întregime această lege, fie în trup fie în duh.

Efectul unei astfel de învăţături este exact cel la care s-ar aştepta cineva - o mulţime de membri ai bisericii, sufleteşte fericiţi, dar neascultători, care cred că orice grijă cu privire la ţinerea poruncilor este inutilă şi legalistă.

Ce strategie amăgitoare folosită de Satana! Ca inventator al acestei învăţături, cel rău pur şi simplu susţine vechea lui acuzaţie că Dumnezeu cere prea mult. El L-a acuzat pe Dumnezeu că este nedrept cerând ceva ce este imposibil.

El a reuşit să convingă o treime din îngeri că Dumnezeu este iraţional când Se aşteaptă la ascultare de legea Sa, şi de atunci încoace a încercat să facă să creadă pe toată lumea acest lucru. Gândiţi-vă o clipă la aceasta, şi întreaga intrigă începe să capete o mulţime de sensuri diabolice. Satana ştie că păcatul este singurul lucru care-l va ţine pe cineva în afara cerului. Deoarece păcatul este "călcarea legii", el a trebuit să-şi perfecţioneze un plan prin care să-i facă pe oameni să privească cu uşurinţă la încălcarea legii şi, de asemenea, s-o facă să apară ca inofensivă (1 Ioan 3:4). Pentru a le face ideea acceptabilă creştinilor, de fapt, Satana a reuşit să o mascheze sub o învăţătură şi să o impună unei creştinătăţi compromise.

În orice efort evanghelistic, am întâlnit-o într-o formă sau alta, de obicei, la punctul cu legea şi Sabatul. Cerinţele incomode de ascultare se resping prin ridicări din umeri de genul "Ei bine, oricum nimeni nu poate păzi Cele Zece Porunci."

Dar problema nu se termină aici. Nici chiar creştinii care au acceptat cerinţele legii morale nu sunt prea îngrijoraţi de cât de bine le îndeplinesc. Într-un fel subtil ei au ajuns să creadă în mare măsură că prea multă atenţie cu privire la ascultare este o formă de mântuire prin fapte. Incredibil, unii par a fi atât de înfricoşaţi să ţină legea prea minuţios încât de fapt se pregătesc s-o calce. Făcând astfel, se consolează singuri paradoxal că nu sunt legalişti.

Cum ar putea oamenii care se străduiesc să ţină poruncile să ajungă vreodată la o aşa de încurcată contradicţie în ei înşişi? Expunerea la un fals concept de neprihănire prin credinţă este doar o parte a răspunsului. O mare parte a problemei se bazează pe nereuşita omului şislăbiciunea firii pământeşti. Deoarece s-au descoperit singuri poticnindu-se în eforturile proprii de a fi desăvârşiţi, în cele din urmă au ajuns la concluzia că le este imposibil să nu păcătuiască. Din acel moment a fost uşor să înceapă să interpreteze textele biblice pentru a-şi sprijini firava experienţă. Satana a exploatat înclinarea psihologică a minţii umane de a explica, şi în curând şi-au dezvoltat o doctrină confortabilă care a adaptat abaterile lor ocazionale de la lege. Prin urmare, astăzi, cei mai mulţi creştini sunt resemnaţi cu o experienţă alternativă de biruinţă-înfrângere, biruinţă-înfrângere. Pentru ei, este stilul de viaţă acceptat de creştinismul normal.

Dar ceva este înspăimântător de greşit în această poziţie. În primul rând, doctrina nu ar trebui niciodată să se bazeze pe sentimente sau experienţă umană. Ea trebuie să se înrădăcineze pe învăţătura simplă, fără echivoc a Cuvântului lui Dumnezeu. Este adevărat că textele biblice se pot strânge în aşa fel încât să pară că susţin doctrina imperfecţiunii spirituale. Suntem asiguraţi că toţi au păcătuit, că pofta firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu şi că neprihănirea omului este ca o haină mânjită. Dar toate versetele despre nereuşită, păcat şi înfrângere se referă la experienţa unei persoane nenăscute din nou. Există literalmente zeci de alte texte care descriu o experienţă opusă, de biruinţă totală şi viaţă fără păcat. În fiecare caz, ele se referă la viaţa plină de Duhul Sfânt a unui copil al lui Dumnezeu convertit, consacrat.

Trebuie să se facă această distincţie întotdeauna la citirea Scripturii. Evanghelia lui Isus Hristos este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Harul Lui este mai puternic decât toate forţele concentrate ale răului. Isus a venit pentru a-Şi salva poporul din păcatele lui. Nimeni care citeşte ca să înţeleagă capitolul al şaselea din Epistola către Romani nu poate crede că un creştin este liber să practice păcatul. Pavel distruge absolut doctrina conform căreia un credincios ar trebui să tot cadă în păcat.

Este adevărat că s-au luat măsuri de curăţire în cazul în care se comite păcatul, dar planul desăvârşit al lui Dumnezeu a făcut posibil ca omul să biruiască oricare păcat şi să ducă o viaţă de ascultare desăvârşită, prin Hristos. De fapt, făgăduinţele din Biblie sunt atât de clare şi detaliate în această privinţă încât ne vine greu să facem vreo confuzie. Niciun sens secret sau tăinuire nu se poate găsi în multitudinea de texte care descriu experienţa biruitoare a copilului născut din nou al lui Dumnezeu. Şi doar pentru că cineva nu a putut ajunge la acea plinătate a credinţei care aduce biruinţă constantă, el nu ar trebui, în consecinţă, să nege puterea lui Dumnezeu de a da o astfel de eliberare. Când Petru a început să se scufunde în Marea Galileii, nu a fost din pricina planului lui Dumnezeu sau a lipsei de putere divine. Petru ar fi putut să-şi explice, ca atât de mulţi creştini moderni, şi să spună "Dumnezeu nu a vrut ca eu să merg pe apă, şi, mai mult, oricum, este imposibil ca cineva să facă un astfel de lucru". Ca şi primii noştri părinţi, avem încă tendinţa să dăm vina în final pe Dumnezeu atunci când nu reuşim să-I urmăm planul pentru o vieţuire sfântă.

Biruinţă totală promisă

S-ar părea că Duhul lui Dumnezeu anticipa lupta prin care vor trece mulţi care vor accepta asigurările biblice de biruinţă totală. Prin urmare, scriitorii inspiraţi au fost îndemnaţi să folosească un limbaj aproape dur în descrierea posibilităţilor de biruire a păcatului. Sunt utilizate expresii superlative care, de fapt, copleşesc mintea. În loc să spună că am putea fi mântuiţi, Biblia declară că putem fi "mântuiţi în chip desăvârşit" (Evrei 7:25). În loc să spună că am putea birui, ne asigură că putem fi "mai mult decât biruitori" (Romani 8:37). În loc să ni se spună că putem doar triumfa, ni se spune că (Dumnezeu) "ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă" (2 Corinteni 2:14). În loc să promită orice am putea cere ca să ne ajute în luptele noastre spirituale, Biblia declară că El ne va da "nespus mai mult decât cerem sau gândim noi" (Efeseni 3:20). Iar versetul precedent garantează clar că putem fi "plini de toată plinătatea lui Dumnezeu " (versetul 19).

Indiscutabil, multe dintre aceste făgăduinţe sunt prea vaste ca mintea noastră de oameni să le înţeleagă pe deplin, dar, cu siguranţă, sunt menite să ne impresioneze cu mărimea resurselor lui Dumnezeu spre folosul nostru. Dacă limbajul ne sună exagerat, este numai pentru că suntem prea slabi în credinţă şi prea firavi în firea pământească pentru a crede că o astfel de puritate şi sfinţenie s-ar putea vreodată împlini în noi. Avem tendinţa să ne încredem mai degrabă în sentimentele noastre decât în Cuvântul lui Dumnezeu.

Este oare important să credem făgăduinţele exact aşa cum se citesc? Da, pentru că doar prin aceste făgăduinţe se poate realiza eliberarea. "…El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte." (2 Petru 1:4).

Observaţi că "prin ele" scăpăm de stricăciunea păcatului. Ce sunt "ele"? Făgăduinţele lui Dumnezeu. Faptul că urmează biruinţa se evidenţiază clar în acest text fantastic. Prin credinţa în făgăduinţe, devenim părtaşi de natură divină şi, prin puterea acelei noi naturi din noi, reuşim să scăpăm de stricăciunea păcatului. Cu alte cuvinte, totul depinde de predarea şi consacrarea de sine Duhului lui Hristos care sălăşluieşte în noi. "Despărţiţi de Mine," a spus Isus, "nu puteţi face nimic" (Ioan 15:5).

La fel de important este comentariul inspirat al lui Pavel: "Pot totul în Hristos, care mă întăreşte." (Filipeni 4:13). Acest scurt cuvânt "totul" ("toate lucrurile", traducerea King James - n.t.) reprezintă cheia spre biruinţă pentru fiecare dintre noi. Ea include puterea asupra drogurilor, imoralităţii, poftei, mândriei şi asupra oricărei fapte păcătoase, care ne-ar jefui de viaţa veşnică.

Toate lucrurile la dispoziţie

Aspectul esenţial aici este că atunci când primeşti puterea lui Hristos în viaţa ta, capeţi tot ce ţi-ai mai putea dori vreodată. "El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?" (Romani 8:32). Apare aici din nou acel termen - "toate lucrurile". Îl veţi găsi de asemenea în 2 Petru 1:3: "Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia ..."

Când punem împreună aceste texte, apare o imagine incredibilă. Cerând prezenţa lui Hristos în viaţa ta, primeşti şi tot ceea ce are Domnul Hristos. Pavel a descris-o în felul acesta: "Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare…" (1 Corinteni 1:30).

Aici, "toate lucrurile" sunt defalcate în experienţe foarte particulare, individualizate, şi începem să vedem că Petru avea dreptate când afirma că Dumnezeu ne-a dat toate lucrurile care privesc evlavia. Acei creştini care se îndoiesc de posibilitatea de a birui în totalitate păcatul, ar trebui să citească cu atenţie aceste versete. Ce includ aceste cuvinte "neprihănire", "răscumpărare" şi "sfinţire"? Toate aceste trei cuvinte ne făgăduiesc mai mult decât eliberarea de vina păcatelor noastre din trecut. Cuvântul "răscumpărare" nu se limitează la răscumpărarea din vina păcatului, ci şi din puterea păcatului. "Sfinţirea" este un cuvânt care descrieun progres continuu, zilnic în biruirea păcatului. "Neprihănire" înseamnă, literal, să faci ce este drept şi se aplică la o împlinire activă a voinţei lui Dumnezeu. Toate sunt cuvinte mari, dar toate au conotaţia de a fi eliberat, atât de vina cât şi de practicarea păcatului.

Fiecare copil al lui Adam are nevoie disperată de două lucruri - iertare pentru trecut şi putere pentru viitor. Răscumpărarea le include pe amândouă; şi ideea că este inclusă eliberarea deplină de vina păcatului, dar numai parţial şi eliberarea din puterea păcatului, este o deformare a Evangheliei. Domnul Isus nu a venit să ne salveze doar de urmările păcatului, ci să ne şi salveze de păcatul în sine. Mântuirea nu este un lucru negativ, nu doar lipsa a ceva. El nu a venit doar să înlăture ceva - vina noastră – ci să ne şi dea ceva - biruinţa asupra păcatului. Pentru că, să ne ierte şi să ne lase în continuare sub puterea păcatului L-ar face pe Dumnezeu un complice al păcatului. El nu numai că ne socoteşte neprihăniţi, prin atribuirea morţii Lui ispăşitoare, ci El ne şi face neprihăniţi, prin împărtăşirea vieţii Lui de biruinţă.

După citirea cu atenţie a întregului capitol al şaselea din Romani, dacă ai nevoie de mai multă asigurare că biruinţa poate fi a ta, citeşte următoarele:

• 1 Corinteni 15:57 - "Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos."


• 1 Ioan 5:4 - "Pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră."


• Filipeni 2:5 - "Să aveţi în voi gândul aceasta care era şi în Hristos Isus."


• 2 Corinteni 5:21 - "... ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El."


• 1 Ioan 3:6 - "Oricine rămâne în El, nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte, nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut."

Să ne întoarcem pentru o clipă la analogia cu omul hipnotizat. El nu putea practic ridica un pahar mic de pe masă, deoarece mintea lui era pe deplin convinsă că aşa ceva nu se putea realiza. A reuşit Satana, prin puterea afirmaţiei lui hipnotice, mincinoase, să facă biserica să creadă că ascultarea este imposibilă? Desigur, s-ar părea că da.

Nimeni nu va depune niciun efort serios să facă ceva pe care el îl consideră a fi imposibil. Evident, atunci, cei care cred că nu pot trăi fără păcat, nici nu încearcă să trăiască fără păcat. Nicio persoană cu raţiune nu-şi va pierde timp sau efort într-o luptă zadarnică pentru a nu realiza nimic.

Aceasta ne conduce la o întrebare interesantă: poate cineva să creadă că nu există nicio modalitate de a nu mai păcatui şi totuşi să facă planuri să nu păcătuiască? În mod logic, ar părea foarte puţin probabil, dacă nu chiar imposibil. Cu toate acestea, Biblia ne porunceşte să "nu purtaţi grijă de firea pământească, ca să-i treziţi poftele." (Romani 13:14). La drept vorbind, purtăm noi de grijă firii pământeşti, susţinând că este imposibil să nu păcătuim?

Celui ce va birui

Întreaga carte a Apocalipsei li se adresează celor şapte biserici din Asia. În fiecare dintre biserici unii au primit multe laude şi făgăduinţe glorioase de răsplată cerească. Fără excepţie, binecuvântarea a fost oferită "celui ce va birui." Aceste şapte biserici simbolizează fiecare perioadă a bisericii creştine, de la apostoli până la sfârşitul timpului. Dacă biruinţa asupra păcatului nu este posibilă, atunci niciun suflet nu va fi mântuit din toate aceste veacuri.

A nega posibilitatea de biruinţă totală asupra păcatului înseamnă a-L jefui pe Dumnezeu de slava misiunii Sale. El a venit, ne spune Biblia, să distrugă lucrările diavolului. Aceste lucrări sunt lucrări ale păcatului. Dacă nimeni nu ar cere puterea Lui ca să învingă complet păcatul, acuzaţia diavolului s-ar confirma. Cerinţele lui Dumnezeu ar fi prezentate ca prea grele pentru a fi ascultate.

Isus a declarat că El a venit "să caute şi să mântuiască ce era pierdut" (Luca 19:10). Aici El a indicat faptul că era nevoie să se refacă şi altceva, nu numai oamenii. "Ce era pierdut" includea un caracter fără de păcat. Misiunea lui era de a contracara şi de a neutraliza întregul plan al păcatului - pângărirea introdusă de Satana. Restaurarea chipului lui Dumnezeu în om este o parte foarte importantă a Evangheliei veşnice. Această lucrare a Evangheliei trebuie să se facă înainte de venirea Domnului Isus, şi nu ca vreo idee ulterioară, miraculoasă a Domnului nostru care Se întoarce.

Cartea Apocalipsa identifică ascultarea ca fiind caracteristica ce-i încununează pe cei răscumpăraţi. "Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus" (Apocalipsa 14:12). "Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos" (Apocalipsa 12:17). "Ferice de cei ce păzesc poruncile, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!" (Apocalipsa 22:14 - Versiunea King James).

Cât de importantă era starea omului pentru a rămâne în Eden este şi starea pentru a fi restaurat în Eden. Oricine crede că ascultarea nu este importantă ar trebui să recitească povestea dramatică a lui Adam şi a Evei. O faptă păcătoasă foarte mică, materială, a dus la toată tragedia implacabilă din ultimii 6000 de ani. Cei care vor fi restauraţi în acel paradis pierdut vor fi demonstrat că li se poate încredinţa viaţa veşnică. Printr-o ascultare fidelă în faţa morţii, ei vor fi dovedit că acuzaţiile lui Satana sunt cu totul false. Loialitatea lor fermă va fi o garanţie veşnică de securitate pentru suveranitatea restaurată a lui Dumnezeu.

Ce putem spune, atunci, referitor la cei care privesc atât de superficial faptele bune de ascultare? Ei se înşală grav şi se joacă în capcana de moarte a păcatului, pusă de Satana. Experienţa cea mai glorioasă a celui cu adevărat convertit este de a sparge tiparul plăcerilor şi păcatului. Sub cârmuirea Duhului lui Dumnezeu, obiceiurile firii pot fi biruite şi eliminate din viaţă.Prin credinţa în făgăduinţe, o putere incredibilă îşi poate face loc în viaţa celui care este dispus să renunţe la plăcerea păcatului.

Inima lui Dumnezeu tânjeşte ca noi să-L credem pe cuvânt şi să cerem puterea pe care El ne-a promis-o. Acesta este singurul drum spre o adevărată biruinţă. Dar nimeni care nu crede că biruinţa este posibilă nu poate trăi biruinţa. Recitiţi asigurările din Biblie. Nu încercaţi să le răstălmăciţi ca să se potrivească cu slăbiciunile şi nereuşitele experienţei voastre omeneşti. Ele chiar vor să spună ceea ce spun. Eliberarea vă apaţine pentru că aţi crezut şi aţi cerut.

Chiar aici e nevoie să ne oprim şi să luăm în considerare o obiecţie care li se aduce întotdeauna celor care cred în biruinţa totală. E ceva de genul acesta: dacă eşti de părere că este posibil să trăieşti fără să păcătuieşti, eşti în măsură să declari că viaţa ta este fără păcat?

Deşi întrebarea merită un răspuns, trebuie semnalat faptul că obiecţia nu este relevantă problemei în discuţie. Dacă Biblia stabileşte un adevăr, acesta ar trebui să fie primit pe baza autorităţii sale inspirate şi nu pe baza experienţei mesagerului. Dacă biruinţa asupra tuturor păcatelor este posibilă prin Hristos, este un adevăr, fie că predicatorul îl susţine sau nu. Mai mult, lucrarea de sfinţire este o experienţă progresivă, care durează toată viaţa şi nu se poate considera terminată la un moment dat. Chiar dacă cineva ar putea să nu fie conştient de vreun păcat cunoscut, niciodată nu s-ar putea lăuda că e fără păcat. De fapt, persoana care este cel mai aproape de desăvârşire ar fi cu siguranţă cel mai puţin probabil să o recunoască. Deoarece cu cât ajunge mai aproape de Isus, cu atât mai imperfect va apărea în propriii săi ochi.

S-ar putea aduce şi obiecţia că doctrina biruinţei asupra păcatului este extrem de idealistă şi teologic prea complicată pentru a fi practică. Dar nimic nu ar putea fi mai departe de adevăr. Chiar şi un copil poate înţelege simpla însuşire, prin credinţă, a făgăduinţelor din Biblie. Nu există niciun obicei sau păcat cunoscut de om care să nu poată fi biruit prin credinţă.

În următoarele câteva minute credem că veţi reuşi să apreciaţi frumuseţea acestui plan divin de biruinţă. Veţi afla cum să renunţaţi la fumat, la înjurături, la supraalimentare, la bârfă sau la comiterea oricărui alt păcat. Nimic să nu vă distragă atenţia atunci când veţi trece la paragraful următor. Ar putea fi punctul de cotitură din viaţa dvs. şi să însemne mai mult decât toţi banii din lume. Din moment ce atât de mulţi se luptă cu ţigările, voi folosi acest viciu în ilustrarea biruinţei pe care o descriem. Scrieţi-vă problema pe hârtie şi apoi luaţi cele patru măsuri pentru o biruinţă glorioasă.

Secretul biruinţei

Aţi auzit vorbindu-se despre modul extraordinar de a căpăta biruinţă asupra obiceiurilor rele şi asupra păcatelor? Uneori se cheamă metoda "de încercare", dar de obicei nu merge. Desigur, merge în parte, deoarece vârsta matură reuşeşte să biruiască unele ispite şi păcate, iar timpul face restul, când vine moartea.Dar ştiţi de ce "încercarea" nu merge atunci când trebuie să-l birui pe cel rău?

De ce nu reuşim să ne luptăm cu Satana câteva luni, iar apoi să-l gonim de tot? Pentru că Satana este mai puternic decât noi. Am putea să ne luptăm cu el un an, dar el tot ar fi mai puternic decât noi la sfârşitul acelui an. Încercarea nu va reuşi niciodată să distrugă puterea păcatului într-o singură repriză deoarece ne confruntăm cu un vrăjmaş, care va fi întotdeauna mai tare decât noi. Atunci, care este răspunsul la slăbiciunile şi înfrângerea noastră? Întrebarea aceasta ne duce la secretul cel mai dulce şi mai sublim din Cuvântul lui Dumnezeu. Să-l studiem cu meditaţie și cu multă rugăciune.

Mai întâi de toate, trebuie să înţelegem că toate darurile cerului ne pot fi date prin făgăduinţele Bibliei, pe care le primim prin credinţă. Ap.Petru descrie "făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe" şi ne asigură că "prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti" (2 Petru 1:4). Multă putere se află în însăşi făgăduinţa, atât de multă încât să se împlinească singură pentru toţi cei care o cer prin credinţă. Atât de puţini vor să creadă că binecuvântarea promisă devine a lor chiar în clipa în care ei cred în ea. Oare de ce îţi este atât de greu să crezi orbeşte că Dumnezeu va face ceea ce făgăduieşte?

Acum, haideţi să ajungem chiar la esenţa biruinţei şi să tratăm cei patru paşi simpli din Scriptură pe care îi poate face orice credincios atunci când cere putere de la Dumnezeu. Patru texte ne vor lumina uimitoarea descoperire. Primul: "Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos" (1 Corinteni 15:57). Îngăduie-i minţii tale să guste solia fantastică din aceste cuvinte. Biruinţa este un dar! Nu o câştigăm prin eforturile noastre şi nici n-o merităm din pricina vreunei presupuse bunătăţi. Singurul lucru pe care trebuie să-l facem este să o cerem, iar biruinţa ne va fi dată gratuit prin Hristos. El este Singurul care a câştigat vreodată biruinţa asupra Satanei şi dacă vom avea vreodată biruinţa, atunci ea va veni ca un dar de la El.

Daţi-mi voie să vă întreb ceva. Aveţi cumva nevoie de biruinţă în viaţa dvs. asupra vreunui obicei nenorocit, care vă înlănţuie în păcat? Unii sunt robi poftei, alţii alcoolului sau tutunului. Alţii se luptă neputincioşi cu necurăţia, mânia sau spiritul lumesc. Biblia declară că poţi să ai biruinţa ca un dar, prin Isus Hristos. Credeţi că El vă va da acea putere dacă I-o veţi cere? Cât de sigur puteţi fi că Dumnezeu va răspunde imediat la rugăciunea dvs. pentru biruinţă? Iată cât de siguri puteţi fi - atât de siguri cât de adevărate sunt cuvintele Domnului Hristos! Al doilea text este Matei 7:11: "Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer."

Este oare un lucru bun atunci când cereţi biruinţă asupra fumatului sau oricărui alt rău moral sau trupesc? Desigur. Şi nu este nevoie nici măcar să vă întrebaţi dacă este după voia lui Dumnezeu. El ne-a spus deja în Biblie că este voia Lui să nimicească lucrările păcatului şi ale diavolului. Dacă ne vom ruga pentru mai mulţi bani sau pentru un serviciu mai bun, trebuie să ne rugăm întotdeauna dacă este voia Lui, dar biruinţa asupra păcatului îi este făgăduită oricui o cere prin credinţă.

Oare ne va da Dumnezeu biruinţa când I-o vom cere? Domnul Isus a declarat că El este mai dornic să ne dea acest lucru bun decât dorim noi să le dăm hrană copiilor noştri atunci când le este foame. El de-abia aşteaptă să vă onoreze credinţa şi "să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos" (Filipeni 4:19). Aceste făgăduinţe sunt atât de nelimitate încât mintea noastră este uimită de ele. Oare de ce ne este atât de greu să cerem să se împlinească ele? Oare de ce ne este atât de greu să credem că ceea ce Dumnezeu zice, va şi împlini? El Îşi va ţine fiecare făgăduinţă.

Aşa procedează credinţa

Iată următoarea întrebare. Cum ştim că avem biruinţa după ce I-o cerem? Pur şi simplu, pentru că El a declarat că noi o vom avea. Ştim că Dumnezeu nu minte. Trebuie să credem făgăduinţa Lui. Chiar în momentul în care cerem, trebuie să acceptăm adevărul că s-a şi împlinit, să-I mulţumim pentru dar, să ne ridicăm de pe genunchi şi să acţionăm ca şi când s-a şi realizat. Nu trebuie să cerem şi nu trebuie să ne aşteptăm la niciun semnşi la niciun sentiment care să dovedească primirea biruinţei. Puterea din făgăduinţă are tăria să se împlinească singură şi este eliberată doar ca răspuns la credinţa noastră.

Asta ne aduce la cel de-al treilea text ce se găseşte în Romani 6:11: "Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru." Cuvântul "socotiţi-vă" înseamnă credeţi sau consideraţi ca şi făcut. Orice aplicare practică a credinţei ar trebui concentrată asupra acelei unice cereri după biruinţă, iar apoi, trebuie socotită ca şi împlinită. Vă amintiţi cum a mers Petru pe apă? L-a întrebat pe Domnul Isus dacă poate să iasă din barcă pe marea furtunoasă, iar Isus i-a spus lui Petru să vină. Dar cât timp a făcut Petru imposibilul de a umbla pe apă? Biblia ne spune: "Dar când a văzut că vântul era tare, s-a temut şi fiindcă începea să se afunde, a strigat: 'Doamne, scapă-mă!' " (Matei 14:30).

De ce i-a fost teamă lui Petru? I-a fost teamă să nu se scufunde şi să nu se înece. În ciuda asigurării Domnului Hristos că el poate să meargă pe ape, Petru a început să pună la îndoială cuvântul Învăţătorului. Atunci a început să se scufunde. Atâta timp cât a crezut făgăduinţa lui Isus şi a acţionat prin credinţă, a fost în siguranţă. Când s-a îndoit, s-a scufundat.

Acum, care este lucrul imposibil de care sunteţi îngrijorat? Nu e vorba să mergeţi pe ape, ci să biruiţi obiceiul fumatului sau vreun alt păcat deranjant. Domnul Hristos vă spune: "Vino la Mine. Îţi voi da biruinţa." Atâta timp cât credeţi că aţi fost eliberat, veţi avea biruinţa. Este atât de simplu. Chiar în clipa în care o cereţi, biruinţa va lua loc în viaţa dvs. ca un rezervor de putere. N-o veţi simţi, dar ea va fi acolo şi va rămâne acolo atât timp cât o acceptaţi prin credinţă.

Pentru unii oameni izbăvirea de vreun păcat este atât de spectaculară încât ei pierd chiar şi pofta de a comite acel păcat. Fumătorii înrăiţi uneori au fost scăpaţi chiar şi de dorinţa de a fuma. Dar nu întotdeauna Dumnezeu lucrează astfel. De obicei, dorinţa rămâne, dar în momentul ispitei, puterea de a trece peste ispită ţâşneşte dinăuntru. Credinţa acceptă adevărul izbăvirii şi pretinde permanent biruinţa care se află în posesia sigură a credinciosului.

Ultimul pas către biruinţă este descris de cel de-al patrulea text, Romani 13:14: "Îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele." Atât de puternică este încrederea în acea putere însuşită de la Dumnezeu încât nu se mai ţine seama că s-ar putea să cădeţi din nou sub puterea acelui păcat. În vechiul plan de "încercare", se contura o nereuşită în cele mai multe cazuri. Ţigările se aşezau pe un raft, iar fumătorul îşi spunea: "Voi încerca să nu mai fumez niciodată, dar dacă nu reuşesc, ştiu bine unde le-am pus." Dar în planul de "încredere", n-avem niciun motiv să ne temem de nereuşită din pricina slăbiciunii omeneşti. Biruinţa nu depinde de puterea noastră, ci de tăria lui Dumnezeu. S-ar putea ca noi să greşim, dar El nu greşeşte niciodată. Ţigările se aruncă. Se renunţă la toate planurile care implică vreun grad de compromis.

Micuţul Jimmy a dat de necaz deoarece s-a dus să înoate împotriva poruncii explicite a mamei. Când a fost întrebat de ce n-a ascultat-o, Jimmy a răspuns: "Am fost ispitit." Atunci mama i-a spus: "Am observat că ţi-ai luat şi costumul de baie cu tine dimineaţă. De ce ai făcut-o?" Jimmy i-a răspuns: "Pentru că mă aşteptam să fiu ispitit." Cât de familiar le este acest răspuns celor care nu se încred pe deplin în propria lor tărie de a câştiga biruinţa. Ei fac totul ca să cadă. Îşi iau şi costumul de baie cu ei. Cu Dumnezeu nu este nevoie de nicio pregătire pentru eventualitatea unui eşec.

S-ar putea ca cineva să ridice obiecţia cum că acest proces este prea descurajator. Dar ce se întâmplă dacă persoana nu reuşeşte să biruiască? Chiar şi Petru a început să se scufunde. Oare nu i se zdruncină încrederea în Dumnezeu dacă biruinţa nu continuă? Nu. Faptul că Petru a început să se scufunde n-a avut nicio legătură cu lipsa de putere divină. Nu a schimbat nicidecum dorinţa Domnului Hristos ca el să meargă pe ape. Nu a făcut altceva decât să arate nevoia lui Petru după o credinţă mai mare care să-l facă în stare să asculte de porunca Domnului Hristos. Se poate să ne slăbească credinţa. S-ar putea să avem nevoie să ni se amintească de faptul că depindem întru totul de tăria Lui. Dar asta nu minimalizează nicidecum frumosul plan făcut de Dumnezeu de a împărtăşi putere şi biruinţă prin "făgăduinţele nespus de mari şi preţioase" din Biblie. Dacă primitorul nu are credinţă, nu-şi poate însuşi nici măcar făgăduinţele lui Dumnezeu. Limitele se definesc clar prin cuvintele Domnului Isus: "Facă-vi-se după credinţa voastră!" (Matei 9:29).

Prietene, iat-o în toată simplitatea ei. Şi chiar merge! Dacă doreşti cu adevărat să fii eliberat, merge. Nimic nu-l va ajuta pe cel care nu vrea să renunţe la ţigări, dar dacă vrei cu adevărat, te aşteaptă - biruinţa, puterea, eliberarea - întinde doar mâna în credinţă şi le vei avea. Crede făgăduinţa şi cere-o să se împlinească chiar în acest moment. Dumnezeu doreşte ca să fii liber.