E păcat să fii ispitit?

Este păcat să fii ispitit?

Orice creştin din lume, care vrea să crească este preocupat de problema traumatică a ispitei. Nu există nicio vârstă la care să nu ne confruntăm cu alegerile şi luptele morale ale spiritului. Ispita ne poate ataca la diferite cotituri ale vieţii, prin diferite probleme şi întotdeauna va fi cu noi atât timp cât vom fi în trup.

Pe când eram doar un copil, în Carolina de Nord, ştiam întotdeauna când fructele din livadă erau coapte. O anume ceată de băieţi din vecini se îndrepta în acea direcţie, iar noi toţi spuneam, "S-au copt iar fructele." Ei bine, demonii sunt însă mai deştepţi decât nişte băieţi la vârsta adolescenţei, şi atâta timp cât roadele vieţii tale sunt acre şi necoapte, s-ar putea să te lase în pace. Dar când roadele s-au copt, s-ar putea ca toţi îngerii răi să apară deodată ca să încerce să ţi le fure.

Asta înseamnă că, cel mai probabil, cei mai spirituali oameni se vor confrunta cu cele mai grele ispite. Pentru că, ei au ceva ce diavolul ar dori să strice sau să distrugă. Înseamnă oare acest lucru, că este o onoare să fii în mod special ispitit de diavolul? Poate. Într-un fel este o onoare ca hoţii să încerce să-ţi spargă casa. Înseamnă că, măcar ai reputaţia că ai bani. Şi atunci când îngerii răi vin prin preajmă, deşi este o luptă, poţi să ştii că Domnul încă lucrează în viaţa ta.

Acum suntem pregătiţi să privim asupra unuia dintre cele mai uluitoare versete din întrega Biblie. "Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări. (în trad. engl. 'ispite')" (Iacov 1:2). S-ar părea că şi scriitorii Bibliei erau convinşi că ispitirea (încercarea) poate fi un lucru bun. Totuşi, această idee se află într-un conflict total cu toate experienţele dureroase pe care le-au suferit oamenii atunci când au fost confruntaţi cu ispita. Majoritatea o consideră un rău necesar, deşi distrugătoare prin influenţa ei.

Trebuie să înţelegem cu siguranţă că există unele părţi bune legate de ispită. În primul rând, dovedeşte că noi avem putere morală. Nimeni nu poate fi ispitit, decât dacă alege cu bună ştiinţă. Trebuie să facă o distincţie clară între bine şi rău. Cei care văd totul de pe tărâmul moral într-un fel de gri nu trec prin lupte prea mari la nivelul minţii. Ca să fii ispitit, trebuie să fii deosebit de conştient cu privire la ce este bine şi ce este rău. S-ar părea că mulţi teologi moderni au doar o conştiinţă slabă şi medie, care ar putea fi cauza pentru lipsa de conflict spiritual. Ce contrast izbitor faţă de marile caractere ale trecutului, care par să fi avut lupte dramatice corp-la-corp cu diavolul. Confruntarea lui Martin Luther cu Satan a fost atât de reală, încât se povesteşte despre el că ar fi aruncat cu o călimară în cel care îl chinuia.

Deci, trebuie să fii felicitat, dacă te trezeşti ispitit. Se subînţelege cu siguranţă că, vezi lucrurile corect. Însă acum vine cea mai critică întrebare: După ce recunoaştem adevărata situaţie cu care ne confruntăm, cum putem găsi puterea de a alege binele în locul răului? Pavel a înţeles urgenţa acestei probleme când a scris prima epistolă către biserica din Corint. Nimeni nu s-ar fi putut confrunta cu mai multe alegeri evidente decât acei puţini creştini din Corint. Lumea păgână legată de poftele trupeşti se afla în contrast evident cu stilul de viaţă altruist al noii descoperite credinţe. Nu se punea la ei problema între bine şi rău, astfel că Pavel le-a scris: "Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda." 1 Corinteni 10:13.

Acest verset conţine o bogăţie de încurajare inspirată pentru oricine care se luptă împotriva unui rău recunoscut. Apostolul ne-a avertizat să nu facem o excepţie din noi. Ne este atât de uşor să credem că nimeni, niciodată nu a trebuit să se confrunte cu duşmanul în acelaşi fel în care trebuie să ne confruntăm noi. Poverile noastre ni se par mai grele şi luptele noastre ni se par mai intense decât le-a trăit oricine altcineva. Pavel a declarat că acest lucru pur şi simplu nu este adevărat, şi nu trebuie să ne permitem să gândim aşa nici măcar pentru un moment. Acestea sunt baliverne vechi. Indiferent cu ce ne confruntăm, exact aceeaşi ispită a venit şi asupra altor milioane de oameni, cu mult timp înainte de a ne naşte noi.

Cât de mult ne-ar plăcea să considerăm situaţia noastră diferită de a celorlalţi! Acest lucru ne asigură un argument foarte isteţ, pentru cazul în care pierdem bătălia şi cedăm ispitei. Dacă situaţia noastră este atât de diferită, Dumnezeu nu ne poate judeca la fel de strict ca pe alţii, care au avut un test cu mult mai uşor. Omul de afaceri se consolează cu ideea că, a înşela cu taxele nu este neapărat cel mai bun lucru de făcut, dar el a avut de suferit mai mult ca oricare altul, din cauza pierderilor de pe urma furturilor din magazin. Şi, pe lângă asta, el a fost cu mult mai discriminat de către birocraţii din guvern.

Soţul adulter gândeşte cam aşa, "Problema mea este unică. Soţia mea este rece şi neiubitoare, nimeni nu înţelege tensiunea în care trăiesc." Reţineţi: Aproape orice păcat va fi prefaţat cu aceste trei cuvinte, "Sunt o excepţie." Trebuie să ne reamintim tot timpul că aceasta este psihologia lui Satan de şase mii de ani. Tot ce a încercat el să facă la ispitirea în pustie, a fost să-L convingă pe Isus că El era diferit. În fiecare din cele trei ispitiri, procedeul lui Satan s-a bazat pe ideea că, fiind Fiul lui Dumnezeu, El putea să facă lucruri pe care nimeni altul nu le putea face-să prefacă pietre în pâine sau să Se arunce de pe streaşină fără să Se lovească.

Scopul ispitei

Ei bine, Pavel se grăbeşte să ne asigure că "Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre." Acest lucru este reconfortant şi liniştitor! Dar de ce să permită El vreun conflict agonizant să înghită poporul Său? De ce să nu înlăture orice ispită? Răspunsul se găseşte în Iacov 1:2-4. "Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, pentru ca să fiţi desăvârşiţi, întregi, şi să nu duceţi lipsă de nimic."

O nouă şi valoroasă imagine reiese din aceste versete. Ispita oferă ocazia pentru creştere şi biruinţe spirituale. Nu este o ruşine să fii ispitit. Dacă nu sunt bătălii, nu pot fi nici victorii prin decizii puternice. Şi nici nobleţe de caracter. Virtutea este o nevinovăţie pusă la încercare. Bunătatea nepusă la încercare poate să nu fie deloc bunătate. Aş putea să mă izolez undeva într-o peşteră retrasă şi să nu comit niciun păcat exterior o săptămână întreagă, pentru simplul motiv că nu aş avea niciun contact cu nicio altă persoană. Va dovedi acea săptămână că sunt un virtuos? Deloc. Creştinismul nu este doar absenţa comportamentului greşit în viaţă; are de a face şi cu o trăire agresivă a virtuţilor pozitive. Viaţa mea din peşteră poate dovedi mai mult decât aş vrea eu să dovedesc. Aş fi bun, însă bun de nimic! Cel care evită orice ispită prin evitarea contactului cu toţi oamenii, poate că nu face niciun rău, însă nici bine nu face. Este anemic din punct de vedere moral.

Acum am ajuns în afirmaţia lui Pavel la partea care spune că Dumnezeu "a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda." Înseamnă oare aceasta că întotdeauna va exista o cale uşoară de a ieşi din fiecare experienţă cu ispita? Nu. Înseamnă doar că în orice încercare morală, Dumnezeu ne va pregăti o alternativă. Întotdeauna vor fi două căi de a ieşi din fiecare ispită - una, ispititoarea cale a răului; cealaltă, calea atrăgătoare a binelui. Pavel spune că suntem traşi în două direcţii de fiecare dată când suntem ispitiţi. În acelaşi timp când suntem ispitiţi să ne mâniem, Duhul Sfânt ne îndeamnă să ne stăpânim. Când suntem ispitiţi să fim necinstiţi, Duhul Sfânt ne îndeamnă să fim integri.

Un băieţel stătea într-o prăvălie, cu o mână într-un butoi de mere, mângâind o fructă atrăgătoare. În cele din urmă, vânzătorul s-a apropiat de băiat şi l-a întrebat, "Băiete, încerci să-mi furi merele?" Băiatul a răspuns repede, "Nu, domnule. Încerc să nu fur." Cu uşurinţă putem înţelege ce a vrut să spună prin replica lui onestă. Oricare dintre noi ne-am confruntat cu cele două voci şi cele două alegeri. Acum, haideţi să privim la finalul acestor două posibile căi după fiecare ispitire. Ispita care înnobilează un caracter prin neconsimţire îl va face pe altul meschin şi josnic, dacă va ceda. Această lege a naturii omeneşti decretează că niciodată nu vom mai fi aceiaşi după ce am fost confruntaţi cu ispita. Ori vom căpăta biruinţa şi vom fi mai puternici la următoarea de pe cale, ori vom ceda şi vom fi mai slabi la următoarea cu care ne vom confrunta. Caracterul nostru fie se întăreşte, fie se distruge, depinzând de alegerea pe care o facem.

Să căutăm ispita?

Nu ne oferă oare această idee un argument puternic pentru a dovedi că ispita poate fi un lucru bun? Da, aşa este. Dar de asemenea, se poate exagera în acest sens, dacă nu suntem atenţi. Întrucât biruinţa ne poate face atât de mult bine, ar trebui să căutăm ocazia de a atrage vrăjmaşul? Dacă ispita poate fi o împrejurare atât de favorabilă pentru a ne dezvolta caracterul, de ce să nu ne rugăm "Du-ne în ispită" în loc de "Nu ne duce în ispită"? Unii ar putea gândi că au nevoie de o infuzie de nouă putere şi să înceapă să caute o ispită frumoasă, cu gust ca să capete o biruinţă şi să-şi zidească astfel caracterul.

Ce este greşit în acest fel de a gândi? Există oare vreun răspuns convingător la el? Aceia dintre noi care au această libertate de alegere ar trebui să se roage ca să n-o folosim greşit, aşezându-ne în ghearele circumstanţelor care s-ar putea să ne încerce mai presus de tăria noastră. Focul controlat din sobă este tare, dar nu este foarte bun scăpat de sub control pe acoperiş. Este mai bine să eviţi momeala decât să te lupţi în capcană, după ce ai căzut.

Adevărul este că ne evaluăm greşit puterile. Nu ne înţelegem punctele tari şi punctele slabe. Din acest motiv, nimeni nu este îndreptăţit să caute deliberat o situaţie de test. În aceste condiţii, nu ni se promite nicio salvare. Biblia spune, "Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici." 2 Petru 2:9. În alt verset, Dumnezeu promite, "Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării." Apocalipsa 3:10. El este singurul în măsură să aranjeze circumstanţele încercării noastre. El va îngădui să se dezvolte în jurul nostru, doar de ceea ce vede El că avem nevoie şi că avem putere să răbdăm.

Fiecare dintre noi avem puncte vulnerabile de slăbiciune de caracter. Este tot atât de trist de adevărat că există ocazii anume în care suntem cel mai mult înclinaţi să fim biruiţi de vrăjmaşul. Satana este bine familiarizat cu acel anume moment când împotrivirea noastră este cea mai redusă şi înţelege şi slăbiciunile noastre ale fiecăruia. Putem fi siguri de un lucru---atacul lui cel mai puternic împotriva noastră va veni în momentul în care suntem cei mai slabi şi în punctul cel mai slab din caracterul nostru.

Ce gând solemn! Cu un astfel de vrăjmaş, nu trebuie să ne simţim niciodată în siguranţă în propriile noastre puteri. Suntem doar atât de puternici, câtă putere avem în cel mai slab moment din viaţa noastră. Caracterul nostru este la fel de puternic ca veriga cea mai slabă. Aceste adevăruri exclud posibilitatea de a ne expune deliberat şi în siguranţă la încercări care să ne clădească caracterul.

Păcatul începe în minte

Un alt adevăr interesant cu privire la ispită este că ne asaltează întotdeauna mai întâi mintea. Fiecare păcat îşi are originea în gânduri mai înainte ca să se manifeste ca o acţiune a trupului. Domnul Isus declara, "Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia" (Marcu 7:21, 22). Aproape orice altă categorie de rele se include în această lungă listă de păcate care izvorăsc din inimă. Ap.Pavel descrie pofta ca împlinind "voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre" (Efeseni 2:3). Textul grecesc spune mai clar "dorinţele gândurilor."

La acest punct trebuie să facem nişte distincţii atente. Este foarte important să înţelegem că dorinţa, în ea însăşi, nu este greşită. Dumnezeu chiar a pus unele pofte şi înclinaţii puternice în firea noastră omenească. Nu este nimic greşit în aceste impulsuri, atât timp cât sunt controlate şi direcţionate corespunzător. Acestea includ ambiţia, temperamentul, viaţa sexuală şi oricare altă înclinaţie de bază. Greşeala vine într-un singur mod. Când dorinţa depăşeşte graniţele şi îşi caută satisfacţia în afara voiei lui Dumnezeu, se transformă în poftă.

În fiecare zi ne confruntăm cu imagini, cărţi, cuvinte, etc., care incită şi fac apel la minte. Prin aceşti stimuli emoţionali, i se înfăţişează minţii adesea dorinţe nesfinte. Ispita de a pofti este prezentă, dar ea nu este păcat. Atâta timp cât aceste dorinţe nu sunt nutrite sau împlinite, ele nu sunt păcat. Doar când mintea reacţionează la dorinţa de a o primi şi de a o reţine, atunci ispita se transformă în păcat.

Iacov descrie această situaţie astfel. "Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea" (Iacov 1:14, 15). Aici actul păcatului este comparat cu procesul de concepere şi de reproducere. La fel cum o albină poartă polenul de la o floare la alta, pentru a fertiliza floarea, la fel de deschisă este şi inima fiecărui om, la prezentarea gândurilor şi dorinţelor nesfinte. Dacă le permitem acestor seminţe să se amestece cu firea noastră nerenăscută, inevitabil că ele vor produce o recoltă de păcat, şi în final, moartea. Singura noastră ocrotire este de a pune o pavăză în faţa tuturor căilor sufletului, pentru a încerca fiecare gând care intră. Prin harul şi puterea lui Hristos, putem recunoaşte şi înlătura orice dorinţă rea ca să nu aibă nicio ocazie de a lâncezi în minte şi de a da naştere poftei şi păcatului.

Aceasta atinge o problemă care ades devine extrem de sensibilă. Cât de uşor ne este să zicem că putem să ne stăpânim mintea şi să alungăm gândurile rele ale păcatului. Dar oare reuşesc oamenii chiar împreună cu Domnul Hristos să învingă practic ispita de a nu nutri cugete necurate? Biblia spune că da. "Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile. Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos." (2 Corinteni 10:4, 5).

Cum este posibilă o astfel de biruinţă totală? Se realizează prin rugăciune, credinţă sau efort personal? De fapt, trebuie să fim de acord că, acest gen de izbăvire vine numai prin puterea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu care sălăşluieşte în noi. Nu există destulă putere în firea noastră pentru a putea învinge o singură dorinţă păcătoasă. Totuşi, biruinţa nu se obţine fără acţiunea şi cooperarea noastră acerbă. Dumnezeu nu face minuni ca să-i elibereze pe cei care nu îşi folosesc puterea dată lor de către Dumnezeu, pentru a evita răul.

Păzeşte-ţi cărările minţii

Ajungem din nou la problema invitării ispitei. Până unde să mergem în a ne ocroti de vulnerabilitatea de a păcătui? Domnul Isus a trasat un principiu foarte clar în predica de pe munte. "Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapădă-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă." (Matei 5:29, 30).

Evident, Isus nu vorbea despre ochiul fizic sau mâna fizică. Cineva s-ar putea să-şi decimeze trupul cu violenţă şi totuşi să fie la fel de nelegiuit ca până atunci. Hristos vorbea despre lucrul păcătos cu care se ocupă mâna sau pe care se concentrează ochiul. Dacă ne descoperim că suntem implicaţi într-un lucru sau într-o situaţie fizică care ne deschide o uşă spre ispită, sfatul este "taie-o". Cu alte cuvinte, depărtează-te de orice situaţie care implică o momire pasibilă de a te conduce în păcat. Învăţătorul a arătat că trebuie folosit orice mijloc radical spre a evita situaţiile care ar putea să te copleşească cu un păcat ce distruge sufletul. Chiar şi un serviciu ar trebui părăsit mai degrabă decât să rişti pierderea vieţii veşnice.

Dacă ne surprindem uitându-ne la unele scene care probabil ne duc la cugete sau fapte păcătoase, Isus ne porunceşte să alungăm din faţa noastră acele imagini prin orice cale cu putinţă. Termenul "taie-o" implică ideea unei acţiuni rapide, dacă este necesar. Ce argument convingător împotriva comunicării corupte din media de astăzi! Atracţia seducătoare a televiziunii este probabil cea mai puternică ispită de a păcătui în secolul al XX-lea. Cuvintele lui Hristos se aplică cel mai explicit celor cărora le vine greu să stăpânească telecomanda. Sfatul Domnului nostru "scoate-l" s-ar putea traduce prin "aruncă-l", dacă ochiul tău continuă să fie ademenit de imaginile provocatoare de pe ecran. Isus a spus, mai bine să pierzi avantajele unor materiale educaţionale decât să îţi pierzi sufletul uitându-te la programe degradante. Dacă nu poţi să-l stăpâneşti în totalitate, nu risca! Scoate-l!

Ne-ar cere oare Domnul Isus să ne lipsim de vreun lucru bun doar pentru că o parte mică de stricăciune mintală ar putea fi implicată? Da, este mult mai bine să duci o existenţă pe care lumea o cataloghează drept "îngustă", o viaţă trăită numai pe jumătate, decât să-ţi trăieşti viaţa din plin şi să-ţi pierzi sufletul."Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze" (Luca 9:23). Să spui NU lucrurilor pământeşti, de dorit reprezintă o cerinţă de bază a uceniciei creştine dacă acele lucruri invită ispite care probabil te vor conduce la păcat.

Ceea ce vreau să spun, este că, chiar cu o minte spirituală, trebuie să urmăm marile principii de bază ale biruinţei asupra ispitei. Există anumite locuri de evitat dacă vrem biruinţă totală. Există cereri devoţionale, dacă vrem să fim în totalitate în armonie cu Hristos. Cărările minţii trebuiesc păzite dacă vrem să învingem păcatul de la începuturile lui. Ce diferenţă extraordinară ar fi dacă toţi ar putea înţelege clar importanţa unei minţi curate. Satan a creat o lume artificială, înşelătoare a dorinţelor trupeşti care exercită o atracţie puternică asupra minţii fiecărui bărbat, femeie şi copil. Doar recunoscând cursele şi însuşindu-ne toate armele de luptă ale lui Hristos vom putea să ne împotrivim cu succes ispitei.

Nu trebuie să ai nicio încredere în firea păcătoasă

Deşi s-ar părea că unii sunt în stare să se împotrivească la orice în afară de ispită, alţii par să se complacă în situaţie. Este oare cu putinţă să ai o încredere greşită în firea ta pământească şi în capacitatea ei de a face faţă ispitei? Pavel scria, "Astfel dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă." (1 Corinteni 10:12).

Aţi observat cum oamenii la care te aştepţi cel mai puţin să cadă, sunt biruiţi de cele mai neaşteptate păcate? Adesea se întâmplă ca, o persoană să fie învinsă în domeniul în care se simţea cea mai puternică. Cum de se întâmplă acest lucru? Devenim oare neglijenţi în presupul nostru punct forte? Aşa se pare. Nu ni se dă nicio explicaţie inspirată despre cum a putut Moise să cedeze nerăbdării sau mâniei. Biblia îl prezintă ca pe cel mai blând om care a trăit vreodată. Un astfel de om poate ceda în faţa oricărei alte ispite dar, cu siguranţă nu în faţa iritării. Şi totuşi, acesta este exact păcatul care i-a închis lui Moise intrarea în Ţara Făgăduită. El a lovit stânca cu mânie, în loc să-i vorbească aşa cum îi poruncise Dumnezeu (Numeri 20).

Punctul forte al lui Ilie era curajul. El a rezistat singur la toate şanţurile săpate pentru Baal pe muntele Carmel. Cu o îndrăzneală incredibilă i-a somat pe toţi cei care se depărtaseră de calea ascultării depline de Dumnezeu şi cu toate acestea, imediat după confruntarea lui reuşită cu proorocii lui Baal, a fugit ca un laş de ameninţările reginei Izabela. A fost atât de ciudat pentru caracterul neînfricatului tişbit! A lăsat el oare garda jos tocmai în punctul său forte?

Avraam se distingea prin totala lui încredere în Dumnezeu. El este numit părintele credincioşilor. Totuşi, l-a minţit pe regele Egiptului de teama că i se va lua soţia. Nu ne demonstrează oare dramatic, aceste mari personaje ale Bibliei, că Satan atacă acel loc din viaţa noastră în care lipseşte vigilenţa? Nimeni nu ar trebui să creadă că este imun la atacurile Satanei, din cauza unor virtuţi demonstrabile. Este de asemenea foarte interesant să observăm că nimeni nu poate anticipa rezultatul cedării la ispite, din moment ce frecvent ispita se apropie de linia minimei rezistenţe. Ghehazi a văzut culorile sclipitoare de pe hainele siriene, nu cicatricile leprei pe care urma să le poarte până în mormânt. Acan a văzut sclipirea de râvnit a aurului babilonian, nu mânia unei întregi naţiuni care se va ridica să-l ucidă cu pietre. Iuda n-a putut să vadă dincolo de strălucirea monezilor de argint remuşcările groaznice şi sinuciderea sa.

Un alt mare adevăr despre ispită, care ar trebui să ne aducă tuturor curaj, este că multe ispite nu ne vor mai necăji pe măsură ce vom face din alegerile bune un obicei. La fel cum creierul nostru este programat să facă rău, prin cedarea constantă în faţa compromisului şi înfrângerii, tot aşa poate fi programat pentru biruinţă, prin deciziile puternice şi alegerile bune. Cele mai multe din luptele teribile vor dispărea din experienţa noastră pe măsură ce natura noastră se va adapta unui program de biruinţe câştigate în mod obişnuit.

Cineva a scris un articol intitulat "Nu te hotărî să mergi la Biserică," articol care a stârnit o controversă considerabilă. Însă premisa de bază a articolului era că noi nu ar trebui să dezbatem asupra deciziei de a merge la Biserică. La fel cum nu ne luptăm de trei ori pe zi cu decizia de a mânca, tot aşa nu ar trebui să avem de luat decizii grele cu privire la a merge la Biserică în fiecare Sabat dimineaţa. Repetarea unui obicei devine o reacţie automată, iar ispita de a sta acasă nu va mai exista. La fel poate fi şi cu alte forme de ispite pe măsură ce ne folosim voinţa pentru a stabili modele de gânduri şi de acţiuni care ne vor aduce biruinţa.

Eşti uneori ispitit să nu te rogi sau să nu-ţi citeşti Biblia dimineaţa? Probabil că fiecare credincios a fost confruntat cel puţin o dată cu această ispită. Este oare cu putinţă să îi iei puterea acestei anume ispite? Da, este. Mii de oameni şi-au stabilit un obicei de devoţional zilnic, încât nici măcar nu pot lua în considerare alternativa de a nu îşi lua timp pentru aceasta. Astfel, practic ispita nu prea mai există pentru ei. Ei au urmat sfatul lui Pavel, "Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine" (Romani 12:21).

Până acum, am descoperit unele din trucurile psihologice ale Satanei, folosite pentru a-i prinde pe oameni în cursa păcatului. De asemenea am concluzionat că, păcatul începe în minte, ceea ce înseamnă că trebuie să-i acordăm o atenţie deosebită feririi acestei ţinte vulnerabile de atacul vrăjmaşului. Am sugerat să aşezăm o pază deosebită căilor minţii, pentru a înlătura gândurile şi dorinţele dubioase. Recomandăm cu insistenţă să folosiţi voinţa pentru a spune NU îndemnurilor firii pământeşti. Toate aceste sfaturi sunt bune, dar pot fi de asemenea fără niciun folos dacă nu se recunoaşte un adevăr. În continuare vom vorbi chiar despre problematica ispitei/păcatului.

Puterea unui NU hotărât

Toate procesele alegerii, liberei voinţe şi deciziilor se află în misterioasă substanţă cenuşie a creierului. Aici este locul unde Satana a atacat-o mai întâi pe Eva. Pentru ca s-o facă să păcătuiască, Satan a trebuit s-o influenţeze să-şi deschidă mintea şi altcuiva, în afară de Dumnezeu. Şi singura cale de a ajunge la mintea ei era prin calea simţurilor. De aceea, Biblia spune că ea "a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea" (Geneza 3:6). Observaţi vă rog, că şarpele a reuşit să-i corupă mintea numai prin lucrurile la care ea s-a uitat şi pe care le-a ascultat: frumuseţea seducătoare a fructului, plus sunetul hipnotizant al vocii măgulitoare, care în final au condus la căderea Evei.

Notaţi că: Satan reuşeşte să ne întineze mintea, numai folosind căile pe care conştient le putem stăpâni. Cu alte cuvinte, trebuie să consimţim înainte ca să comitem vreun păcat. Nimeni n-a silit-o pe Eva să se îndepărteze de soţul ei, să se plimbe pe lângă copac, să asculte de şarpe sau să mănânce fructul. Fiecare pas a fost un act de voinţă ca răspuns la vreun stimul senzorial. Dumnezeu aşezase în Eva o voinţă sfântă şi o minte desăvârşită, fără păcat. Prin aceste puteri sfinţite, în orice moment se putea despărţi total de păcat. Cu toate acestea, ea a ales să nu asculte de Dumnezeu.

Cazul nostru nu este tot aşa de clar şi simplu. Noi nu posedăm din natură, genul de minte curată şi nestricată pe care o avea Eva. Noi am moştenit cu toţii trupurile şi minţile slabe şi înclinate spre compromis pe care le-a produs neascultarea în Adam şi Eva. Cedând ispitirilor lui Satan şi alegând să-l asculte pe el, în loc să se supună lui Dumnezeu, Eva şi-a pierdut imediat puterea de a se împotrivi ispitei. Voinţa i-a slăbit şi legea păcatului a început să lucreze în trupul ei producând moarte. Prin acel singur act deliberat, ea s-a osândit pentru totdeauna, pe ea şi urmaşii ei, la o viaţă de luptă continuă şi la înfrângere.

Dacă Dumnezeu nu ar fi introdus imediat planul de mântuire, din Geneza 3:15, tot neamul omenesc ar fi urmat purtarea Evei prin păcătuire cu voia şi ar fi murit fără speranţă. Sămânţa făgăduită femeii i-a oferit nădejde omenirii degenerate pentru a inversa efectul păcatului lui Adam şi Evei. Prin Hristos, sentinţa de moarte putea fi înlăturată, iar mintea plină de vrăjmăşie putea fi înlocuită cu mintea Domnului Hristos. "Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus" (Filipeni 2:5). Ar fi inutil să ne ocupăm cu subiectul ispitei fără să recunoaştem că răspunsul final la această problemă este o supunere spirituală faţă de Hristos. Toate sfaturile din lume şi toate cunoştinţele cu privire la trucurile păcatului vor fi mai puţin decât inutile, dacă mintea nu I se va preda lui Hristos.

Ispitirea celui de-al doilea Adam

Să ne gândim pentru un moment la modul în care Isus a realizat o cale de a scăpa din ispită, pentru oricine va vrea s-o accepte. El a venit ca, cel de-al doilea Adam al lumii şi S-a confruntat cu duşmanul exact cum a trebuit să-i ţină piept primul Adam. Şi totuşi, bineînţeles, nu a fost încercat în acelaşi mod în care au fost încercaţi Adam şi Eva. Isus nu l-a întâlnit pe ispititor într-o grădină minunată, înconjurată de frumuseţe. El S-a confruntat cu Satan într-o pustietate sălbatică şi părăsită. Primul Adam avea acces la toate varietăţile posibile de mâncare, în timp ce Isus era slăbit de cele 40 de zile de post în care nu mâncase şi nu băuse.

Primul Adam l-a înfruntat pe ispititor în tăria unui trup desăvârşit, neatins de nicio slăbiciune ereditară. Domnul Isus a luat asupra Sa natura omenească după ce neamul omenesc fusese slăbit de 4000 de ani de păcat. El a acceptat toate dezavantajele şi slăbiciunile ereditare pe care le impusese păcatul urmaşilor fizici ai primului Adam.

Nimeni nu va înţelege vreodată pe deplin natura luptei din pustie. Satana aşteptase această confruntare de ani de zile, şi poate chiar de secole. În cele trei ispite şirete el a combinat toate metodele de expert psihologic la care se putea gândi mintea sa de maestru. De fapt, Satan a apelat la aceleaşi stări sufleteşti de bază proprii omului, care l-au distrus pe primul Adam: pofta, încumetarea şi poziţia. Dar, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, ispititorul nu a putut găsi nici măcar un lucru în Hristos, care să răspundă la momirile sale. Al doilea Adam l-a dezarmat şi înfrânt în totalitate pe diavol, exact în acele domenii care au fost aşa de eficiente împotriva primului Adam.

Trebuie să ne străduim să înţelegem acest adevăr. De ce a ajuns să vrea Dumnezeul-Creator al universului să Se supună umilinţei acestei experienţe atât de dureroase? Oare nu-Şi dovedise deja puterea asupra celui rău, aruncându-l afară din ceruri? De ce să Se aşeze voit într-o situaţie atât de dezavantajoasă în mijlocul unui alt conflict cu Satana? Răspunsul este simplu. Diavolul furase capodopera creaţiunii lui Dumnezeu. Omenirea, pe care Dumnezeu o iubea, fusese răpită de duşman, deşi de bună voie şi era apoi ţinută în captivitate. Două lucruri s-au întâmplat în ziua aceea în care Adam a fost învins de Satan. În primul rând, el şi urmaşii lui au căzut imediat sub sentinţa irevocabilă a sentinţei de moarte, pe care Dumnezeu o dăduse pentru călcarea legii Sale. În al doilea rând, întreaga sa natură morală a fost atât de traumatizată şi degradată de păcat, încât nu ar fi fost niciodată cu putinţă ca Adam sau urmaşii săi să se oprească vreodată de a nu mai păcatui.

Înţelegeţi care este problema? Ce ar fi putut face Dumnezeu ca să-Şi elibereze creaturile pe care le iubea de urmările devastatoare ale păcatului lor? Oamenii erau condamnaţi la moarte şi îşi pierduseră puterea de a asculta de Dumnezeu. Satan jubila. El se gândea că nici măcar Dumnezeu nu ar putea să reabiliteze omul, fără să-Şi schimbe legea, fără să-Şi compromită dreptatea. În cele din urmă, Satan găsise o cale de a-şi dovedi acuzaţiile pe care le ridicase împotriva lui Dumnezeu. În prezenţa sfinţilor îngeri, Satan îl acuzase pe Dumnezeu că este nedrept şi că cere o ascultare imposibilă.

Acum el privea satisfăcut dilema lui Dumnezeu, din moment ce acuzaţiile pe care le prezentase păreau a se fi dovedit adevărate. Se părea că omul nu putea asculta de Dumnezeu. Acum, Satan s-a gândit că Dumnezeu ori îl va lăsa pe om să moară în păcatul lui, ori Îşi va schimba legea, ori îi va accepta pe păcătoşi în Împărăţia Sa. Dumnezeu a rezolvat problema printr-o strategie atât de incredibilă încât niciun diavol şi niciun om nu ar fi putut-o anticipa câtuşi de puţin. Satan era copleşit de implicaţiile acestei rezolvări. Pe scurt, această rezolvare presupunea ca Dumnezeu să-i ia locul omului şi să accepte pedeapsa morţii în locul lui. Nici legea, nici sentinţa pentru încălcarea ei nu au fost schimbate.

Totuşi, ca să poată muri pentru păcatele omului, Dumnezeu trebuia să ia asupra Sa o natură care era supusă morţii. Dumnezeirea nu poate muri. Isus a acceptat condiţiile cumplite de a Se naşte în familia condamnată şi pierdută a lui Adam. Prin întrupare, Isus nu numai că a prevăzut o cale pentru moartea Sa ispăşitoare pentru păcate, dar a dat şi replica la acuzaţiile lui Satan că omul nu ar putea trăi o viaţă fără păcat. Pentru ca Satana să nu poată tăgădui toată această lucrare, Însuşi Isus S-a supus pe Sine la aceleaşi limite omeneşti ca oricare urmaş al lui Adam. El a fost ispitit în toate lucrurile la fel ca noi, totuşi El a învins în totalitate fiecare ispită, folosindu-Se de aceeaşi putere divină care ne este şi nouă accesibilă. Isus a rămas total şi complet Dumnezeu, dar a fost tot atât de total şi om. Confruntându-Se cu aceste ispite, Isus S-a limitat la aceleaşi resurse spirituale disponibile omului de azi. Astfel, El a spulberat minciuna lui Satan conform căreia omului îi este cu neputinţă să asculte de Dumnezeu.

Refacerea tuturor lucrurilor pierdute

Isus a trăit o viaţă de perfectă ascultare, viaţă pe care a jertfit-o pentru a satisface pedeapsa unei legi încălcate. Moartea şi învierea Sa I-au dat autoritatea finală ca să restabilească toată distrugerea pe care Satan a provocat-o prin victoria asupra lui Adam. Acum, Isus deţinea orice avea omenirea nevoie pentru a putea fi restaurat planul edenic al lui Dumnezeu, de perfecţiune şi sfinţenie. Deşi Îl costase un preţ infinit, El l-a oferit ca un dar gratuit, oricui vrea să-l primească.

Ce are Domnul Isus de oferit? Eliberare de sub senţinţa de moarte prin propria Lui prezumpţie de vină şi pedeapsă, credit pentru o viaţă desăvârşită de ascultare pusă pe seama neprihănirii Lui atribuite, şi biruinţă obţinută în trup asupra fiecărei ispite pe care o poate concepe Satana. Multora care au primit cu bucurie primele două daruri le-a fost teamă să-l primească pe al treilea. De ce să ezităm să fim o privelişte pentru Dumnezeu? Primind puterea Lui de a birui asupra ispitei, îndreptăţim practic planul originar al lui Dumnezeu, şi demascăm minciunile blasfemiatoare ale lui Satan aşa cum sunt ele. În momentul de faţă, Satan deţine o poziţie subtilă, ca stăpânitor temporar al acestei lumi. El priveşte cu disperare cum Isus şi Duhul Sfânt zdrobesc legăturile păcatului, pentru a elibera mii de captivi din păcat. Puterea firii păcătoase este învinsă ori de câte ori cineva se predă pe sine lui Hristos.

Ispita îşi pierde puterea atunci când Isus intră în viaţa omului. Victoria este asigurată printr-o singură decizie, ce poate fi luată chiar acum. Prin cel de al doilea Adam poţi fi eliberat de natura veche şi păcătoasă a primului Adam. El vrea ca tu să îţi schimbi familia. Nu este nicio speranţă ca noi să biruim ispita, decât dacă ieşim din familia biruită şi pe moarte a primului Adam. Isus ne oferă fiecăruia dintre noi biruinţa pe care a câştigat-o asupra lui Satana în trup omenesc. Poate că ne-am îndoi de darul Lui, dacă El n-ar fi biruit prin aceeaşi natură umană pe care o posedăm noi. Acum, El vrea să intre în viaţa ta, iar tu să experimentezi aceleaşi biruinţe zi după zi.

Una din istorisirile mele favorite vorbeşte despre Augustin, a cărui tinereţe a fost marcată de imoralitate şi decădere sexuală. Tânăr fiind, a fost atras de sentimente puternice pentru două femei din viaţa sa. Ca un pui de vrabie, Augustin era atras de evlavioasa sa mamă, Monica, ca mai apoi să fie atras spre acea femeie desfrânată ce părea că-l ţine sub vrajă. În ciuda rugăciunilor mamei sale pentru el, Augustin a continuat să trăiască o viaţă de compromis nenorocit. Câteodată era atras de sfaturile bune pe care i le dădea Monica, pentru ca, mai apoi să fie atras înapoi de influenţa celeilalte femei. Bătălia a fost lungă şi teribilă.

A venit însă şi ziua glorioasă în care Augustin a fost convertit, chiar în grădina sa, de o voce misterioasă ce l-a îndrumat spre textul din Romani 13.13, 14. Când a citit acest text, i-au căzut solzii de pe ochi şi s-a grăbit să-i aducă vestea bună mamei lui. Aceasta a fost încântată de schimbarea spectaculară care a avut loc în fiul său. În timp ce se plimba pe străzile Cartaginei în ziua ce a urmat convertirii sale, Augustin a văzut-o pe femeia cu care se însoţise la păcat. Venea direct spre el şi n-avea nicio posibilitate ca el să evite întâlnirea cu ea. Augustin a trecut grăbit pe lângă ea, fără să lase impresia că i-a remarcat prezenţa şi fără să-i spună măcar un cuvânt. Ea s-a oprit nevenindu-i a crede, apoi a alergat după el într-o stare de surescitare. Apucându-l de mână, ea l-a strigat, "Augustin! Augustin! Sunt eu!" El s-a oprit, s-a uitat la ea şi i-a spus, "Da, dar eu nu mai sunt eu!" Apoi şi-a continuat drumul ieşind pentru totdeauna din viaţa ei.

Augustin spusese adevărul în acea zi, pentru că într-adevăr era un om nou. Numai în tăria celui de-al doilea Adam, vom reuşi să întoarcem spatele ispitei. Păcatul îşi pierde farmecul pentru cei care sunt îndrăgostiţi de Hristos şi care s-au decis să-I slujească Lui, în loc de a-şi sluji lor înşişi. Satana nu va avea nicio problemă să-i biruiască pe copiii primului Adam. El le-a învins tatăl şi se va descurca el şi cu fiii. Pe de altă parte, nu va găsi nicio cale de a-i birui pe aceia, care îşi trag puterea de la al doilea Adam. Aceasta este calea de salvare făgăduită acelora care vor s-o primească. Domnul Isus pur şi simplu transferă asupra copiilor Săi spirituali, biruinţa totală pe care El a câştigat-o asupra diavolului, când a trăit pe pământ în trup omenesc. Acesta este miezul problemei. Prin această putere, creştinul îşi foloseşte voinţa deja predată lui Dumnezeu, pentru a alege stilul de viaţă care să evite cursele ascunse ale ispitei. Ambii factori sunt foarte importanţi pentru a câştiga biruinţa-să-L ai pe Hristos în inimă şi să eviţi situaţiile prin care să te încumeţi în ispită. Să ne ajute Dumnezeu să aplicăm aceste principii spirituale în propria noastră experienţă.