Singur în Mulţime

Singur în Mulţime

Recent, am descoperit unele lucruri foarte interesante despre o mică creatură marină care se află destul de jos în ierarhia biblică. Crevetele necurat îşi schimbă învelişul de şase sau opt ori pe an, într-un mod miraculos, printr-un proces ce se cheamă năpârlire. S-ar părea că începe să-i crească o haină nouă sub vechea piele. Tot ştergându-se de stânci, crevetele începe să năpârlească şi scoate vechiul strat extern, care curând se desprinde total, descoperind noul înveliş select de dedesupt.

De fiecare dată când năpârleşte, are loc un alt fenomen fascinant. Ca reacţie a vreunui instinct primitiv cu care s-a născut, orice crevete aşază un fir de nisip într-un anume loc din capul său. La fiecare ciclu de năpârlire, micul fir de piatră este dat jos împreună cu vechiul înveliş, iar crevetele îşi aşază cu grijă un alt fir de nisip la loc.

Din pricina acestei funcţii unice pe care le au, aceste pietricele au fost numite "pietre de stare" sau pietre de poziţie. Ele sunt absolut necesare pentru supravieţuirea acestor vietăţi marine rezistente. Fără ele, crevetele ar fi tot timpul confuz şi dezorientat. Când se ridică mareea şi vin curenţii, ei sunt rostogoliţi de nenumărate ori cu capul în jos. Doar datorită greutăţii uşoare din cap, pot să recunoască dacă sunt cu capul în jos sau în sus.

În marea Lui iubire şi înţelepciune, Dumnezeu a aşezat acest mecanism ca să-l ajute pe crevete să-şi menţină echilibrul cu demnitate în mijlocul elementelor turbulente din habitatul lui. Deşi este evident că niciun crevete nu mi-a spus aceste adevăruri, s-ar putea să vă întrebaţi cum a ajuns la lumină această informaţie uimitoare. Acum câţiva ani, un biolog marin a condus un experiment pe mai mulţi creveţi care au fost aşezaţi într-un acvariu mare. La fundul acvariului, cercetătorul a aşezat nişte pilitură de oţel în loc de nisip. Când a venit timpul năpârlirii, fiecare crevete a luat un fir de oţel şi şi l-a aşezat în cap.

Apoi, biologul a adus un electromagnet puternic şi l-a aşezat deasupra acvariului. Imediat toţi creveţii s-au întors cu susul în jos şi au început să înoate în jur într-o poziţie întoarsă. Atracţia magnetului asupra piliturii de oţel a fost mai puternică decât gravitatea şi ei au ajuns să creadă că sus însemna jos, iar jos era sus. Ca să facă experimentul mai spectacular, omul de ştiinţă a adus un crevete din ocean şi l-a pus în acvariu. Fireşte că acest nou venit pe scenă înota drept, în poziţia corectă.

Vă puteţi închipui consternarea care a fost provocată de apariţia acestui trăznit în acvariu? S-ar părea cât se poate de mult că unii au început să şoptească răuvoitor în acele ape tulburi: "Cine se crede ăsta? Pe cine vrea să impresioneze? Trăznitul ăsta îşi închipuie cumva că ne va arăta el un mod mai bun de a înota? De ce merge el pe dos?" Vedeţi, acea mulţime cu pilitură de oţel în cap nu avea nici cea mai mică părere că cel venit ultimul era singurul crevete care înota corect. Ei se bazaseră întotdeauna pe două lucruri care să le dovedească cum că stau drept - pe ceea ce simţeau şi pe ceea ce făcea majoritatea din jurul lor. Dar acum că piatra lor de stare le fusese strâmbată, ajunseseră să creadă o minciună cu toată tăria.

Ce alegi: Să urmezi ceea ce simţi sau să urmezi mulţimea?

Cu cât am cugetat mai mult la această întâmplare, cu atât mi-am dat seama că toţi ne aflăm într-un acvariu când ne facem drum prin lumea aceasta. Magneţii puternici ai ispitelor se află toţi în jurul nostru, încercând să ne schimbe echilibrul spiritual şi să ne întoarcă invers. Cei ce se bazează pe ceea ce simt şi pe părerea majorităţii ajung cu uşurinţă răsturnaţi de atracţia puternică a forţelor din afară. Consolaţi de faptul că atât de mulţi alţii din jurul lor fac exact acelaşi lucru, curând încep să vadă totul după opinia lor greşită. Ei întorc toate semnele ca să le citească mai bine şi ajung să aibă o convingere fermă că au dreptate şi sunt echilibraţi, în timp ce toţi cei care sunt altfel decât ei n-au dreptate. Toţi care merg contrar felului lor de percepţie sunt etichetaţi pe moment drept fanatici sau mari intriganţi.

Lucrul acesta evidenţiază un mare adevăr: Nu putem măsura ce este drept şi ce este greşit după ceea ce simţim sau după ce alege să facă majoritatea! Avem nevoie de ceva din afara noastră să ne spună unde se află adevărul. Instinctul nostru poate fi tot atât de drept ca atracţia magnetului, dar poate să ne ducă tot atât de greşit. Numeroşii noştri prieteni ar putea fi cât se poate de respectabili şi de religioşi, dar s-ar putea ca piatra lor de poziţie să se lege de vreun sistem de îndrumare greşită, sabotat cu inteligenţă de vrăjmaş.

Există o singură piatră adevărată şi infailibilă pentru creştini şi anume Biblia. Când Cuvântul ajunge în minte, oferă un standard de adevăr pe care ne putem baza întotdeauna. Orice simţământ şi orice îndemn trebuie testat prin el. Întregul stil de viaţă, incluzând cuvinte, fapte şi gânduri trebuie adus sub supravegherea acelui unic mare centru de control al direcţiei. Nu este nicio exagerare să declarăm că majoritatea deviaţiilor de la voia lui Dumnezeu se bazează fie pe să urmezi ceea ce simţi, fie să mergi după mulţime.

Cât de important este ca să studiem aceste două arme puternice pe care le-a folosit Satana cu abilitatea lui drăcească de expert. Amândouă îşi au rădăcina în nevoile psihologice cele mai profunde ale omului. Ades, trecem cu vederea faptul că duşmanul nostru spiritual studiază firea omului de aproape 6000 de ani - cu puţin mai mult decât cel mai de succes psiholog în serviciu de astăzi. De asemenea, are o experienţă îndelungată cu slăbiciunile noastre sufleteşti, de care s-a folosit ca să ne exploateze în clipele noastre cele mai vulnerabile.

Câţi n-au căzut pradă metodelor lui de manipulare? O privire clară asupra societăţii noastre orientate spre plăcerile senzuale ne oferă răspunsul. Domnul Isus a remarcat acest lucru cu mult înainte ca să aibă loc şi a încercat să-Şi avertizeze ucenicii şi pe noi cu privire la puterea acestor atacuri. El a declarat, "Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află." (Matei 7:14). Într-o altă ocazie, Învăţătorul a pus următoarea întrebare cu înţeles, "Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?" (Luca 18:8). În aceeaşi cuvântare El a mai declarat, "Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe, se va întâmpla la fel şi în zilele Fiului omului." (Luca 17:26).

Evident că doar o mică proporţie din locuitorii pământului vor scăpa de copleşitoarele înşelăciuni din ultimile zile şi vor fi salvaţi. O mică rămăşiţă, ca întotdeauna, va fi mai preocupată de a face ce este drept decât de a-şi satisface eul, de a fi pe placul mulţimii sau vreunei alte persoane. Istoria raportează consecvent povestea acelui mic grup de disidenţi care au îndrăznit să respingă apelul confortabil al mulţimii. S-ar părea că majoritatea nu caută niciodată adevărul atât cât caută o religie uşoară, lină, care să le permită să trăiască cum le place. Pentru ei, orice doctrină care cere tăgăduire de sine sau un mod de viaţă disciplinat reprezintă o veste proastă.

Este oare uşor să predici adevărul?

Fără îndoială, iată de ce se predică o evanghelie de un singur fel în majoritatea bisericilor de astăzi. Este plăcut să vorbeşti lucruri care sunt apreciate şi bine primite. Niciun mesager al lui Dumnezeu nu ezită să vorbească despre adevărurile preţioase ale îndreptăţirii şi harului gratuit, care nu necesită decât credinţă şi acceptare. Cu toate acestea, mai există o latură a evangheliei, care se ocupă cu roadele şi faptele bune. Se cheamă sfinţirea. Vorbeşte despre ascultare şi despre cum să ne purtăm asemenea lui Hristos în orice situaţie din viaţă. Acesta este aspectul neprihănirii prin credinţă, care le este foarte nepopular oamenilor de astăzi. Cere acţiune şi ascultare.

Le este oare frică unor predicatori să vestească adevărul neîmpodobit al acestui subiect de teama de a nu fi respinşi sau ridiculizaţi? Se simt ei intimidaţi de faptul că i-au văzut atacaţi pe alţi străjeri credincioşi şi etichetaţi drept legalişti şi condamnatori? Puteţi răspunde la această întrebare pe baza propriilor dvs. observaţii. Exemplul profetului Iona ne oferă dovezi spectaculare că nu este uşor să spui aşa. Nimeni n-ar primi cu bine să facă aşa ceva.

Este oare mai uşor să stai în faţa unor păcătoşi de orice nuanţă şi varietate şi să le rosteşti ultimatumul dat de Domnul Isus, "Du-te şi să nu mai păcătuieşti"? Ca ambasador al lui Dumnezeu, vă pot spune că există o ispită teribilă să-ţi fie milă de acei drogaţi, beţivi şi desfrânate, şi să încerci să cobori cerinţele de renunţare la păcat. Vrem să nu-i supărăm. Nu vrem să-i descurajăm cu ideea că trebuie să-şi schimbe felul de viaţă. Cel puţin, nu imediat. Întrucâtva vrem să tot potrivim firea păcătoasă doar puţin ca să le facem religia mai acceptabilă.

Întrebare: Există oare vreo religie adevărată care să sprijine continua practică a păcatului în orice grad ar fi? Există oare vreo declaraţie în întreaga Biblie care să susţină ideea că trebuie doar să micşorăm numărul de păcate pe care le comitem? Poate oare harul lui Hristos care îndreptăţeşte şi converteşte să acopere vreun păcat cunoscut, comis de bună voie? Ap.Pavel declară: "Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi." (Galateni 5:17).

Dacă această declaraţie nu este destul de puternică asupra subiectului, citiţi cuvintele următoare ale apostolului din Romani 8:13, "Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi." Iată, aşa că nu putem face decât una sau cealaltă, dar nu putem să le facem pe amândouă în acelaşi timp. Fie trăim după îndemnurile firii, fie după îndemnurile Duhului. Pavel declara, "... sunt lucruri potrivnice unele altora." Este destul de clar. Nu se poate împărţi autoritatea între aceste două forţe. Trebuie să omorâm faptele trupului sau să ne obişnuim cu ele. Ce vom face? Nu le putem face pe amândouă.

Dar haideţi să ne întoarcem la subiectul urmăririi mulţimii. Am descoperit că de obicei majoritatea greşeşte şi că nu doresc să li se spună despre păcatele lor. Am tratat şi ideea despre cât de greu este să-i spui acelei mulţimi cât greşeşte de mult. Aici, ar fi potrivit să cităm cuvintele Domnului Isus, "Voi căutaţi să vă arătaţi neprihăniţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaşte inimile; pentru că ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu." (Luca 16:15).

Riscurile de a urma ceea "ce este înălţat"

Ultima propoziţie conţine un principiu nepreţuit pentru noi toţi cei de astăzi. Isus l-a făcut cunoscut fariserilor care îşi îndreptăţeau fără ruşine căile lor nedrepte deoarece se conformau codurilor acceptabile ale zilei. El ne-a arătat clar că părerea majorităţii va fi de partea greşită în aproape orice problemă. El declarase deja că cei mai mulţi vor merge pe calea cea largă spre nimicire. Felul lor de vedere şi obiciurile lor îi reprezentau pe cei care greşesc - cei care vor fi pierduţi. Cu toate acestea, cei mai mulţi aşa vor crede - în contrast cu "puţinii" de pe calea cea strâmtă. Lucrul şocant este că acele lucruri care "sunt înălţate" de către majoritatea oamenilor sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu.

Nu este greu să vedem adevărul din această declaraţie când privim principiile care guvernează societatea de astăzi. Fie că privim la îmbrăcăminte, mâncare, distracţii sau standarde de educaţie, există o deosebire mare între căile lumii şi idealurile lui Dumnezeu. Uneori, ca şi evreii din vechime, ne înfuriem deoarece nu putem fi asemenea naţiunilor din jurul nostru, dar Dumnezeu ne-a dat un etalon mult mai bun şi mai înalt după care să trăim.

Mulţi se minunează de doctrina sfinţeniei aproape ascetice prin despărţire care ne este înfăţişată în toată Biblia. De ce i-a interzis Dumnezeu poporului Său din vechime să se amestece şi să se căsătorească cu neamurile păgâne? Scriitorii Noului Testament fac şi ei apeluri repetate la adresa Israelului spiritual "să iasă afară" şi să se despartă de o societate pe care au numit-o "lume". Acei chemaţi afară se identifică cu "biserica," cea care permanent se află în opoziţie cu "lumea." Cuvântul pentru "biserică" vine din două cuvinte greceşti, ek care înseamnă "afară din" şi kalleo care înseamnă "chemat" — eklesia: biserica, cei chemaţi afară.

De ce nu este Dumnezeu de acord ca "puţinii" urmaşi ai Săi să aibă o legătură apropiată cu "cei mulţi" de pe calea cea largă? Şi de ce alege majoritatea calea pierzării? Cum de îi atrage Satana în aşa mase ca să-l urmeze? Răspunsurile la aceste întrebări ne vor oferi şi o explicaţie la apelul insistent al profeţilor şi al scriitorilor evangheliei de a ne despărţi de acea majoritate.

Iată de ce atât de mulţi au fost şi sunt prinşi de cel rău: planul său de fraternizare se bazează pe legea recunoscută a minţii, care decretează că noi ne adaptăm treptat celor cu care ne însoţim. Efectul inconştient de a le auzi cuvintele şi de a le vedea felul de viaţă face ca încet să creeze o acceptare a ceea ce era cândva respingător. Influenţa modelatoare a unei astfel de expuneri rupe rezerva morală şi în cele din urmă duce la o atitudine conciliantă faţă de păcat.

Întregul plan este letal deoarece procesul de dospire are loc atât de şiret. În nicio clipă nu este nimeni conştient că imperceptibil este manipulat de cei din jurul lui. Nu se trezeşte niciun semnal de alarmă. Conştiinţa se apleacă cu câteva grade către o atitudine nouă, mai tolerantă. Aşa s-au schimbat "pietrele de stare". Trecerea lentă de la principiul Bibliei la părerea majorităţii se face de obicei cu minimum de luptă spirituală din pricina naturii treptate a schimbării.

Studii după studii au descoperit cum s-au coborât standardele morale sub influenţa de moarte a presiunii mediului. Nu există nicio cale de a fi sfânt în timp ce te amesteci în de aproape cu cei nesfinţi. Nu ne putem expune mintea permanent la urâciuni fără să suferim urmările. Duhul lui Dumnezeu nu a greşit deloc când ne-a îndemnat să ne despărţim de lumea poftelor. Chiar rugăciunea şi studiul biblic nu pot continua să ne ocrotească de încumetarea de a alege să urmărim scene păcătoase ispititoare şi de a asculta cuvinte şi sunete care ne strică.

Greşeala de a urma sentimentele

Cu siguranţă că acum putem înţelege mai bine de ce este important să înţelegem lecţia crustaceului. Nu este niciodată sigur să urmăm mulţimea. Dar acum haideţi să vedem o a doua urmare periculoasă a pietrei greşite de stare. Crustaceul a avut încredere în sentimente care erau produse de forţe puternice exterioare, care acţionau asupra pietrei de stare. Evident că aceste sentimente erau inexacte şi nesigure, deoarece piatra din capul crustaceului fusese schimbată.

Reţineţi bine: nu este mai sigur să-ţi urmezi sentimentele decât este sigur să urmezi mulţimea. Indiferent de cât de sigur se simţea crustaceul de atragerea acelui magnet, ea l-a făcut să acţioneze greşit şi să se înşele. Satana ar fi încântat să reuşească să ne conducă pe toţi în acelaşi fel. Aşa a procedat cu majoritatea şi i-a făcut să aibă mai multă încredere în vreo altă "piatră de renume" decât în Cuvântul lui Dumnezeu. Folosindu-se de magnetul puternic al unei societăţi sclipitoare şi dominante, Satana a creat unele sentimente foarte plăcute, dar înşelătoare. Milioane au fost atrase de o stare de falsă siguranţă în care se simt ridicol de siguri şi în care au o siguranţă deosebită. Este ca şi cum ar fi hipnotizaţi şi ascultă de voia unei alte minţi decât de a lor proprie.

Oare majoritatea lumii practic acţionează într-o transă produsă de puterea de hipnotizare a lui Satana? Nimeni nu poate pune la îndoială capacitatea oamenilor de ştiinţă care lucrează cu mintea şi care pot produce o astfel de stare asupra aproape oricui care se uită la ei sau care îi ascultă. Există întotdeauna un punct de contact folosit atunci când un subiect este hipnotizat. Atenţia trebuie concentrată asupra unei lumini sau a altui obiect ca şi asupra cuvintelor care se rostesc. Fără această atenţie voită, nimeni nu poate fi adus sub puterea hipnotizatorului.

Oare Satana trebuie să atragă atenţia în mod asemănător ca să-i aducă pe toţi sub stăpânirea sa? Şi el foloseşte un punct de contact, de obicei o slăbiciune preferată, o dorinţă trupească sau vreo altă zonă de ispită. Singura noastră siguranţă este să nu ne îngăduim niciodată să privim sau să ascultăm modurile lui atrăgătoare de a ne capta atenţia. Când sentimetele ajung criteriile de testare a adevărului, se generează o atitudine nerezonabil de defensivă. Cei mai sinceri ajung să fie convinşi, fără cea mai mică îndoială, că ei au dreptate şi toţi ceilalţi greşesc total. În confortul cert al sentimentelor lor subiective, ei se împotrivesc oricărei logici sau raţiuni, bazându-se pe un adevăr obiectiv din afara lor înşişi.

Oare asemenea sentimente sau stări sufleteşti se pot dovedi periculoase pentru un credincios? Într-adevăr, Satana se foloseşte de ele ca să ne distrugă capacitatea de a acţiona raţional. Să zicem că vă aflaţi într-o cameră mică fără nicio ventilaţie. Un aragaz a consumat tot oxigenul de un oarecare timp. Treptat ajungeţi aşa de ameţit încât creierul dvs. de-abia mai poate gândi. Simţiţi că nu puteţi să vă mişcaţi de pe scaun. Mai ales, simţiţi că nu vreţi să vă ridicaţi să deschideţi un geam sau o uşă. Totuşi, sentimentul dvs. de a nu vă mişca este un semn de pericol că trebuie să acţionaţi imediat ca să introduceţi mai mult oxigen în cameră sau nu vă veţi mai mişca niciodată.

Aţi fost vreodată în situaţia de a simţi că n-aveţi chef să vă rugaţi sau să citiţi Biblia? Desigur că da. Şi eu am trecut pe aici. Ar trebui să cedăm în faţa acestui sentiment? Reţineţi, rugăciunea este respiraţia sufletului aşa cum oxigenul este respiraţia trupului. Starea noastră de a nu ne ruga şi de a nu studia este un semnal că ar fi bine ca rapid să facem acele lucruri, deoarece viaţa noastră spirituală este ameninţată. Atunci este timpul să ne închidem în cămăruţă, pe genunchi şi pe când ne rugăm, dorinţa spirituală începe să revină. Foarte curând, dorinţa după rugăciune revine ca un privilegiu bucuros, ce aduce împlinire. Dar dacă nu rupem vraja hipnotică a capcanei "sentimentului" lui Satana, acţionând împotriva punctului său de contact, suntem într-un mare pericol spiritual. Adevărul este că trebuie să acţionăm sau altcineva va acţiona asupra noastră.

Să acţionezi sau să reacţionezi

Aceasta ne aduce la înţelegerea fantastică a adevărului că fiecare dintre noi trăieşte o viaţă bazată fie pe acţiune, fie pe reacţie. Luăm singuri propriile decizii independente cu privire la felul de viaţă pe care îl vom duce sau altfel pur şi simplu reacţionăm la modul cum ne tratează alţii. În ultimul caz, ne predăm direcţia vieţii noastre altcuiva şi îi îngăduim să decidă ce fel de om vom fi.

Reţineţi vă rog că încă vorbim despre faptul că Satana ne manipulează sentimentele, dar în acest caz, lucrează prin altcineva care să-şi exercite controlul. Nimeni nu se află în zona de a nu fi influenţat într-o oarecare măsură de acţiunile altora, dar marea majoritate sunt de fapt pionii împrejurărilor care au loc în jurul lor. În loc de a-şi baza deciziile cele mai importante pe raţiune şi rugăciune, ei acţionează după impuls într-o oricare direcţie sau în toate direcţiile, depinzând de modul în care stările lor sufleteşti au fost stârnite de alţii.

Dr. Hunter, un chirurg cardiolog de origine britanică, la rândul lui suferea de o boală coronariană. Într-o zi, a comentat următoarele cu un coleg, "Viaţa mea este în mâinile oricărui netrebnic care alege să mă enerveze." Profeţia lui cu privire la sine s-a dovedit adevărată. Mai târziu, cineva s-a purtat cu el într-un mod care l-a înfuriat şi el a căzut mort din pricina unui atac de cord. Ce ilustraţie a faptului că educaţia şi inteligenţa înaltă nu ne pot ocroti de nebunia firii noastre omeneşti decăzute! Toate diplomele lui onorabile nu i-au dat Dr. Hunter controlul asupra propriului său spirit. Practic i-a îngăduit altcuiva să ia decizia dacă el va trăi sau va muri.

Dar greşeala doctorului este minusculă în comparaţie cu cea a acelora care le îngăduie altora să le decidă destinul veşnic. Pretutindeni în jurul nostru, în fiecare zi, observăm cum se derulează câte un trist scenariu şi ades membrii bisericii sunt implicaţi în el. Se îngăduie ca sentimentele trecătoare să-şi iasă de pe făgaş ca răzbunare pentru modul în care suntem trataţi, şi în cărţile din ceruri se înregistrează unele din cele mai grave păcate. Mulţi îşi vor pierde sufletul deoarece refuză să-şi asume răspunderea pentru propriul lor mers al acţiunii. De fapt, ei nu acţionează de loc; ei doar reacţionează. Putem declara fără rezerve că cei care nu apucă puterea divină pentru a duce o viaţă disciplinată şi stăpânită vor fi conduşi de Satana, fie direct, fie indirect. Nimeni nu are în el însuşi acest fel de tărie. Capacitatea de a-şi ţine în frâu propria viaţă, împotrivindu-se oricărei provocări din partea atât a prietenilor cât şi a duşmanilor trebuie să vină dintr-un interior sfinţit de Dumnezeu.

Adevăratul secret prin care suntem feriţi de a nu reacţiona nepotrivit se găseşte în sfatul lui Pavel în epistola către Filipeni, "Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus." (Filipeni 2:5). Nimeni nu se poate răzbuna dacă gândeşte cum a gândit Domnul Isus. Pe cruce, Domnul Hristos n-a manifestat semne de răzbunare, iritare sau revanşă. Rugăciunea lui a fost, "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac."

Oare pot avea şi oamenii fireşti o astfel de stare de spirit? Într-adevăr, Domnul Isus avea aceeaşi natură omenească decăzută pe care o moştenesc toţi copiii de la părinţii lor. Cu toate acestea, niciodată nu a reacţionat nici măcar la o insultă sau la vreo înţepătură. Felul de seninătate pe care l-a manifestat El i se promite oricărui copil care crede în Dumnezeu, ce îl va cere cu încredere. Ap.Pavel a declarat în 2 Corinteni 10:5, "Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos." Fie ca nimeni să nu creadă că acest fel de confundare cu gândurile şi mintea Domnului Hristos poate să vină fără luptă şi predare. Caracterul se conformează modelului divin doar dacă două lucruri acţionează în conformitate cu Duhul Sfânt - ceea ce vrea cineva şi ceea ce şi face. Dumnezeu nu va face niciodată aceste două lucruri în locul nostru. Fiecare om trebuie să ia decizia să se rupă de păcat şi apoi trebuie să înceapă să acţioneze împotriva păcatului. Niciunul din aceşti paşi nu vor fi de efect, dacă nu vor fi însoţiţi de puterea Duhului Sfânt. Nimeni nu are puterea să nu mai acţioneze mânios la modul cum este tratat, dar în schimb să aibă puterea de a alege să nu mai reacţioneze. Mai are şi capacitatea să înceapă să se împotrivească impulsului de a reacţiona. Oare aceşti doi paşi îi aduc biruinţa? Într-adevăr, când îi facem după ce am cerut eliberarea promisă, ei ne oferă o dovadă spectaculară a adevăratei credinţe. Iar credinţa în El mişcă braţul atotputernic al lui Dumnezeu ca să intervină cu o forţă extraordinară împotriva practicării oricărui păcat.

Cum tratăm jignirile

Împreună cu credinţa este foarte important să ne dezvoltăm un fel de înţelegere faţă de aceia care ni s-ar părea că ne jignesc. Cea mai mare parte a problemei îşi are originea în incapacitatea şi lipsa de bunăvoinţă de a încerca să înţelegi de ce acea persoană acţionează într-un astfel de mod.

Este un adevăr demonstrat că propria noastră atitudine faţă de cel care ne-a jignit determină într-o mare măsură cum reacţionăm noi la ceea ce face el împotriva noastră. Din nefericire, rareori ne gândim şi judecăm atunci când suntem atacaţi fizic sau verbal. Mânia preia controlul şi lovim orbeşte ca să ne apărăm. Dacă am reuşi să fim deasupra acestor sentimente de supra-sensibilitate, am avea timpul să ne punem câteva întrebări şi să răspundem la ele cu privire la motivele celuilalt. Chiar câteva clipe de gândire raţională ne-ar sugera posibilitatea ca cel care ne-a rănit să fi acţionat sub impulsul unor informaţii false şi să fie foarte sincer în ceea ce face. Cu siguranţă că aceasta ar putea ameliora propriile noastre reacţii faţă de el.

Cu ani de zile în urmă, am auzit o istorisire care m-a inspirat şi pe care am expus-o ades în toată lucrarea mea. De multe ori, a trebuit să-mi spun chiar mie însumi istorisirea ca să mă liniştesc mai ales în vreo perioadă dificilă de stres personal. Este vorba despre un bătrân filozof grec pe nume Filip care mergea pe stradă cu un prieten într-o zi. S-a întâmplat că un duşman al lui Filip îl urmărea cum se apropie de la o fereastră superioară. Pe când cei doi au trecut pe acolo, el a aruncat o găleată de apă peste bătrânul înţelept. Fără nici cea mai mică reacţie, Filip şi-a continuat conversaţia ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Prietenul lui s-a oprit şi s-a oferit să-l ajute să-l caute şi să-l pedepsească pe cel care s-a purtat cu el atât de urât. Filip i-a răspuns liniştit că nimeni nu-i făcuse niciun rău. Dar prietenul reacţionă uimit, "Dar omul acela a aruncat cu apă pe dvs. Sunteţi ud!!" "Nu", îi răspunse filozoful, "greşeşti. Nu a aruncat apă pe mine. A aruncat pe omul care credea el că sunt."

Ce atitudine! Cu totul alta ar fi lumea, dacă toţi ar avea un astfel de spirit de consideraţie ne-egoistă faţă de sentimentele altora. Majoritatea neînţelegerilor personale, a problemelor rasiale şi a disputelor internaţionale ar putea fi aplanate imediat dacă toţi ar practica filozofia lui Filip.

Cu ceva timp în urmă, o pregăteam pe o tânără mamă pentru botez. Când am vizitat-o pentru a revedea ultima oară doctrinele bisericii, ea a izbucnit deodată în lacrimi şi plângând mi-a zis, "Nu pot să mă botez. Aseară, mama m-a vizitat şi mi-a adus aminte că întrucât îl urăsc pe fratele meu, nu este drept să mă botez." La insistenţele mele, Carol a fost de acord să mărturisească pentru prima dată de ce l-a urât pe singurul ei frate în toţi aceşti ani. Nici măcar mama ei nu cunoştea motivele din spatele acestui spirit de nemulţumire. Când avea şapte ani, fratele ei mai mare a abuzat de ea sexual şi a ameninţat-o să nu spună nimănui nimic niciodată. Timp de opt ani, ea a suferit un abuz de neînchipuit din pricina acestui frate crud.

Înţelegeam perfect mânia şi ura lui Carol faţă de fratele ei. Eram copleşit de sentimentele ei îndreptăţite prin care a fost dezumanizată şi umilită. Cum puteam să zic ceva care să-i schimbe simţămintele legate de acele răni şi cicatrice profund sufleteşti? Apoi, mi-am adus aminte de întâmplarea cu filozoful grec. După ce i-am povestit-o, am rugat-o să-mi spună mai multe despre acel frate dispreţuit. A fost vreodată creştin? "Nu," mi-a răspuns Carol, "a fost exact opusul unui creştin. Întotdeauna părea stăpânit de demoni şi acum este la fel."

I-am zis, "Carol, nu este o tragedie că fratele tău nu a cunoscut niciodată puterea lui Dumnezeu în viaţa lui? Evident că a fost stăpânit de Satana în tot ceea ce făcea. Fără intervenţia lui Dumnezeu în viaţă, n-avea nicio şansă să se împotrivească lucrurilor pe care le făcea Satana prin el. Era manipulat şi folosit de cel rău. Dacă L-ar fi cunoscut pe Domnul Isus, n-ar fi fost niciodată aşa. Te-ar fi tratat cu iubire şi respect. Acum, îmi spui că nu este botezat. Evident că încă este îndemnat să facă rele şi nu are nicio putere de împotrivire. Cu totul ar fi fost situaţia, dacă ar fi putut să afle despre Domnul Isus şi să-L primească. Ar fi cunoscut aceeaşi bucurie pe care ai găsit-o tu în Hristos. Ar trebui să ne rugăm pentru el, Carol, ca într-un fel să iasă de sub această putere rea care l-a folosit!"

Pe când vorbeam cu ea, au început să-i curgă din nou lacrimile de durere şi compasiune pentru un frate pierdut de care se cuvenea să ai mai multă milă şi să te rogi pentru el decât să-l urăşti. Carol încheie prin a se aşeza pe genunchi în acea zi, rugându-L pe Dumnezeu să-i salveze fratele din acea robie groaznică de sub puterea lui Satana. Propria ei ură a fost îndepărtată prin acele lacrimi, iar a doua zi am avut bucuria de a o îngropa pe vechea Carol în mormântul de apă. Viaţa ei s-a schimbat când a început să-şi dea seama că fratele ei nici măcar nu o cunoştea. Dacă ar fi fost sensibil faţă de ea ca om, nu ar fi tratat-o astfel. Înţelegerea lui a fost distorsionată de păcat.

Putem crede şi noi acelaşi lucru cu privire la oamenii care ne tratează rău de-a lungul vieţii? Oare ar acţiona la fel dacă ar înţelege pe deplin ceea ce fac? N-am putea presupune că nu au toate cunoştinţele despre noi, despre sentimentele noastre şi despre cine suntem în realitate? Dacă le-am acorda măcar bucuria acestei îndoieli şi am zice, "Ei nu mi-au făcut-o mie. Ei i-au făcut asta persoanei care au crezut ei că sunt eu." Atunci, am putea să ne fie milă de ei, deoarece ei nu cunosc mai mult. Şi cel mai bine, am putea să începem să ne rugăm pentru ei.

Aşa că revenim iarăşi la cele două mari lecţii de la crustaceul care are pietricele în cap. Nu putem măsura ce este drept şi ce este greşit după sentimentele noastre subiective sau după ce face toată majoritatea. Piatra pe care trebuie să ne bazăm trebuie să fie Cuvântul lui Dumnezeu. Indiferent de ceea ce zice majoritatea; indiferent de starea noastră sufletească sau de sentimentele noastre; indiferent de modul cum ne tratează oamenii, trebuie să alegem să ne trăim viaţa pe baza principiilor divine. Asemenea lui Pavel, trebuie să zicem, "Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine." (Gal. 2:20).