Verdictul Final

Verdictul Final

De ce suntem în viaţă? Care este semnificaţia vieţii? Observaţi cum a încercat cineva să definească existenţa noastră: "Căci ce suntem noi, frate? Nu suntem decât flacăra unei dorinţe, fantomatice şi fosforice a unui timp nemuritor. Suntem o rostire de nerostit, o foame de nepotolit, o poftă care ne distruge muşchii, ne face să ne plesnească creierii şi ne rupe în două inima. Suntem un crâmpei de patimă, flacăra unei iubiri şi a unui extaz de o clipă, forţa şi agonia unui sânge strălucitor, un strigăt pierdut, amintirea unor ceasuri scurte, o frumuseţe aproape prinsă, şoapta amintirii unui demon neîntrupat. Suntem bătaia de joc a timpului" (Thomas Wolfe). Putem scăpa uşor de plângerea lui ca de delirul unui nebun sau este ceva logică în lamentarea lui? Există vreo dovadă că suntem doar o bătaie de joc a timpului? Să fim sinceri. Scandalul provocat de creştinism reprezintă existenţa unei lumi unde domneşte violenţa, lăcomia şi durerea, unde puterea brutală şi avutul naţional determină destinul naţiunilor, unde o întâmplare a locului de naştere determină ca unul să se nască liber sau rob, bogat sau mort de foame.

Creştinii insistă că Dumnezeu conduce totul şi că El ţine atât la creaţiunea Lui, dar şi intervine ca să-Şi împlinească voia. Dar totul strigă, Nu! Unde era acest Dumnezeu când milioane de oameni erau măcelăriţi în gropile de pământ şi în camerele de gazare din Germania nazistă? Unde Se află El acum când mii de copii neajutoraţi îşi pun capăt existenţei lor nenorocite prin înfometare? Cum am putea împăca religia cu realitatea, un Dumnezeu plin de iubire cu ororile existenţei?

Nu putem rezolva această dilemă prin dovezile simţurilor noastre. Metodele ştiinţifice pe care le folosim de obicei ca să înţelegem lumea şi locul nostru în ea, pur şi simplu nu funcţionează ca să aducă împreună aceşti poli opuşi ai binelui şi răului. Singura modalitate posibilă de a scăpa de disperare este prin cel mai monumental pas al credinţei imaginabile. Trebuie să credem într-o întâmplare spusă de către o Fiinţă a cărei existenţă n-o putem dovedi. Ca să îngreunăm şi mai mult situaţia, istorisirea aceasta insistă că dilema noastră se poate rezolva doar dacă recunoaştem existenţa unor miliarde de fiinţe nevăzute din tot universul. Trebuie să ajungem totuşi la un consens care dovedeşte în concluzie existenţa măcar a uneia dintre aceste fiinţe. Şi totuşi, dacă respingem toate acestea, va trebui să rostim ecoul cuvintelor cu care am început. Ce pas uriaş de credinţă! Să urmărim acum istorisirea aşa cum ne este prezentată într-o Biblie, veche de 3500 de ani, nu ca pe un basm sau o legendă, ci ca pe o istorie pe care ne putem baza, pentru care merită să-ţi rişti chiar şi viaţa.

Vă cer să credeţi această istorisire minunată, nu pentru că vă pot dovedi că este adevărată, ci doar pentru că Biblia spune că este adevărată. Vă cer să vă puneţi toate simţurile în ordine pentru a fi în armonie cu viziunea asupra lumii descrisă pe paginile ei. Amintesc din nou că această abordare, şi doar această abordare, ne va îngădui să evităm criza finală a creştinismului---un Dumnezeu bun care îngăduie răul să înflorească la culme pe această planetă.

Da, avem un răspuns, dar răspunsul ne umileşte mintea şi uimeşte o analiză raţională, deoarece se află pe tărâmul credinţei. Înţelegeţi clar cum au ajuns lucrurile din veşnicie până aici, şi mai mult, cum vor merge lucrurile de aici până la veşnicie? Vom încerca acum, într-un format foarte condensat, să schiţăm linia istorisirii, în speranţa că putem afla exact cum existenţa noastră într-o lume rea îşi are un sens în universul lui Dumnezeu.

La începutul începutului

La începutul tuturor începuturilor, Dumnezeu a avut de făcut una din cele mai grele alegeri. Să creeze viaţa sau nu? Mai important, ce fel de viaţă să creeze? Să fie o viaţă programată asemenea unui calculator fixat să meargă într-un fel? Să fie un animal cu instincte dar fără conştiinţă? Sau cel mai înalt nivel de viaţă să se asemene lui Dumnezeu Însuşi, cu sensibilitate morală şi cu libertate ca fiecare om să-şi aleagă propriul destin?

Alegerea lui Dumnezeu a fost infinit mai grea din pricina pre-cunoaşterii Sale. El a văzut clar că să îngăduie libera alegere va duce la ororile cu care suntem atât de familiarizaţi. Să creeze roboţi sau animale sau fiinţe după chipul Său care aproape să-I nimicească universul? Dumnezeu a ştiut că ar fi mai bine să nu creeze nimic decât să creeze doar roboţi sau fiinţe fără o alegere liberă. El a înţeles că doar fiinţele cu o libertate totală de alegere puteau să aibă acea relaţie pe care Şi-o dorea El s-o aibă cu creaţiunea Sa.

Înzestrând fiinţe inteligente cu o libertate totală, Dumnezeu urma să expună universul unui pericol extraordinar. Toate fiinţele create de El puteau să aleagă să fie împotriva Lui şi astfel singure să-şi pecetluiască soarta prin nimicire. Dacă există vreo privinţă în care Dumnezeu poartă răspunderea pentru existenţa răului, atunci este pentru că a ales să îngăduie libera alegere cu toate opţiunile total deschise. Dar astăzi Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu a ales celelalte opţiuni şi că astfel stau liber în universul lui Dumnezeu ca să-mi fac propria alegere, fără vreun buton ascuns pe care să-l poată apăsa vreo putere mai înaltă să ia decizii în locul meu. Chiar în mijlocul răului şi disperării, voi sta liber să aleg calea, fără ca o soartă predeterminată să-mi decidă destinul.

Liberul abritru este conceptul cel mai important din istoria universului. Reprezintă dreptul inviolabil al oricărei fiinţe create, asupra căruia Dumnezeu nu va interveni şi de care lui Satana i se interzice să se atingă. Răspunsul la aproape orice problemă de azi revine la conceptul liberului arbitru. Deoarece însăşi natura liberului arbitru este să fii ferit de constrângere, orice decizii luate reprezintă propria răspundere a individului şi Dumnezeu nu poate fi învinuit pentru ele. Orice decizie nu poate fi predeterminată sau controlată.

Aşa că, deşi Dumnezeu a ştiut că un înger îşi va exercita dreptul liberului arbitru împotriva Lui, libertatea personală a fost atât de importantă încât Dumnezeu a luat hotărârea să creeze oricum viaţă inteligentă. Odată ce s-a luat această decizie, nu I-ar mai fi fost cu putinţă lui Dumnezeu să-l îndepărteze pe Lucifer din planurile de creaţiune. Dacă Dumnezeu distrugea toate fiinţele care urmau să aleagă împotriva Lui, liberul arbitru ar mai fi fost real sau o păcăleală? Acest principiu important urma să fie transformat într-o minciună, iar Dumnezeu urma să fie pe deplin conştient de propria făţărnicie.

Cum să răspundă Dumnezeu la răzvrătire?

Lucifer s-a decis să se răzvrătească atunci când Dumnezeu S-a hotărât să creeze omul pe acest pământ. Lucifer n-a fost întrebat cu privire la acest plan, aşa că gelozia i-a umplut inima. Gelozia lui s-a îndreptat împotriva poziţiei Domnului Hristos din cadrul Dumnezeirii, iar urmarea netă a nemulţumirii lui a fost o răzvrătire pe faţă. Pe când răzvrătirea se înteţea, Lucifer a ridicat întrebări cu privire la caracterul lui Dumnezeu. El a declarat că Dumnezeu era nedrept şi era cu neputinţă să fie ascultat. Legea lui Dumnezeu a reprezentat o ţintă firească pentru Lucifer, deoarece legea spune cum arată Dumnezeu. Dacă dovedea că legea este incorectă, atunci urma de la sine şi că Dumnezeu are lipsuri în caracter şi deci nu merită închinarea şi ascultarea. Este foarte important să înţelegem unde bătea atacul lui Lucifer, dacă vrem să pricepem metoda lui Dumnezeu de a trata răzvărtirea.

Clar că odată ce Lucifer şi-a exercitat dreptul lui de alegere împotriva lui Dumnezeu, Dumnezeu nu putea să rezolve problema doar nimicindu-l. Singura cale de a rezolva problema permanent era să îngăduie ca procesul liberului arbitru să meargă înainte pe drumul firesc. Când în cele din urmă, s-au luat deciziile tuturor membrilor universului lui Dumnezeu, atunci urma să se închidă cazul mizei extreme făcute de Lucifer. Caracterul şi guvernarea lui Dumnezeu urma să fie îndreptăţite de timp şi demonstraţie, nu de forţă sau autoritate. Dumnezeu a îngăduit nenorocirea păcatului din pricina inutilităţii unei ascultări silite. El S-a decis să protejeze cu orice chip libertatea de alegere. Dumnezeu n-a împiedicat-o pe Eva să păcătuiască, deoarece nu a vrut să treacă peste alegerea ei. Domnul Isus a venit şi a murit pe acest pământ ca să le îngăduie oamenilor să aleagă liberi încă o dată. Iar păcatul nu se va sfârşi până ce Satana însuşi nu se va închina şi nu va recunoaşte măreţia Domnului Isus (Romani 14:11). Este adevărat că această libertate a fost extrem de scumpă, dar era în joc supravieţuirea universului.

Motivul pentru care Dumnezeu a aşteptat atât de mult ca păcatul să meargă înainte este că El Însuşi este acuzat înaintea universului. Sunt acuzaţiile lui Satana corecte sau incorecte? Oare mersul păcatului Îl va îndreptăţi pe Dumnezeu sau pe Satana? Biblia ne descoperă că Dumnezeu Şi-a lăsat propriul caracter la dispoziţia creaturilor Sale ca să-L cerceteze şi să-L judece. Întregul plan de mântuire se învârte în jurul acestui adevăr şi nu poate să ajungă la sfârşit până ce toate acuzaţiile împotriva lui Dumnezeu nu au fost întru totul dovedite ca false. "Ca să fii găsit neprihănit în cuvintele Tale, şi să ieşi biruitor când vei fi judecat" (Romani 3:4).

I-a venit greu chiar şi lui Dumnezeu să le explice îngerilor deosebirile şirete, deşi vitale dintre adevăr şi acuzaţiile lui Satana. Chiar şi Lui Îi venea mult mai uşor să demonstreze prin fapte decât să le explice. Iată de ce Biblia este mai mult istoria a cum a tratat Dumnezeu răzvrătirea şi pe acei care au fost implicaţi în urmări.

Atacul de început al lui Satana a fost urmat curând de o revoltă organizată, care rapid s-a transformat într-o rebeliune masivă, întrucât o întreagă planetă a început să trăiască sub sistemul legii lui. Marea controversă dintre Hristos şi Satana era în toi şi felul cum trata Dumnezeu răzvrătirea era urmărit cu atenţie de orice fiinţă necăzută. Desigur că a produs uimire că din cauza principiului liberei alegeri, Dumnezeu a îngăduit ca răul să prospere. Totuşi, numai aşa se putea opri ca răul să nu se prolifereze pe termen lung.

Acest principiu reprezintă cea mai bună explicaţie pe care o putem avea, ca să înţelegem cum de pot coexista o lume atât de rea cu un Dumnezeu atât de bun. Suferinţa şi tragedia au intrat în univers din pricina alegerilor libere făcute de oameni, iar Dumnezeu nu Şi-a propus să influenţeze libera alegere. Din pricina alegerii omului, Satana a ajuns conducătorul acestei lumi. "Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?" (Romani 6:16). Chiar şi Noul Testament se referă la Satana ca la "dumnezeul veacului acestuia, [care] a orbit mintea celor care nu cred..." (2 Corinteni 4:4).

Lumea această nu reflectă de loc căile lui Dumnezeu, ci mai degrabă le descoperă sistemul de cârmuire a lui Satana şi roadele răzvrătirii lui tuturor celor care vor să-l cerceteze. Lui Satana nu i se îngăduie să-şi împlinească voia decât pentru un timp, pentru ca fiecare om să aibă posibilitatea cu bună ştiinţă să aleagă între Dumnezeu şi Satana..

Demonstraţia crucială

Când Adam şi Eva au crezut argumentele lui Satana, Dumnezeu a pus în mişcare planul mântuirii. Singura speranţă pentru omenire şi pentru cârmuirea lui Dumnezeu consta acum din intervenţia lui Dumnezeu Însuşi în situaţia în care se afla omul. Riscul colosal al acestui plan reprezenta în acelaşi timp exact lucrul care Îi oferea potenţialul de a salva universul. Mântuitorul nu urma să lucreze ca o zeitate supraomenească, ci în schimb urma să existe în limitele experienţei omeneşti, ca să dezaprobe sau să aprobe acuzaţiile lui Satana împotriva legii şi caracterului lui Dumnezeu. Satana acuza acum că îi este cu neputinţă oricărui urmaş al lui Adam să ţină legea lui Dumnezeu. Era crucial ca Fiul lui Dumnezeu să Se nască în această lume aşa cum ne naştem noi, ca să răspundă acuzaţiei lui Satana că îi era cu neputinţă omului căzut să asculte de legea sfântă a lui Dumnezeu.

Un univers extrem de interesat a privit cum s-a dus lupta între Hristos şi Satana chiar pe planeta pe care Satana domnea ca prinţ. Pe parcursul a trezeci de ani, au privit cum toate acuzaţiile lui Satana au fost doborâte, una după alta. Această demonstraţie şi-a atins culmea la Golgota, unde a dat greş lamentabil ultima încercare a lui Satana de a-L discredita pe Dumnezeu. Aici a pierdut el lupta dusă pentru mintea fiinţelor necăzute. Acum aveau dovezi că Dumnezeu era întru totul bun, până la moarte, şi că legea Lui era absolut corectă. Într-adevăr, Satana căzuse ca un fulger din cer şi omorându-L pe Fiul lui Dumnezeu fără de păcat, decăzuse acum din admiraţia fiinţelor necăzute. După Golgota, Satana a ştiut că pierduse. De la acest punct, el şi cu îngerii lui urmau să fie lăsaţi singuri pentru totdeauna, fără nici cea mai mică simpatie din partea fiinţelor necăzute. .

De ce mai suntem aici?

Ce contraatac extraordinar organizase Dumnezeu împotriva înşelăciunilor lui Satana! Cu siguranţă că ar fi putut să repare puţinul care mai rămăsese şi să încheie întreaga problemă a păcatului, dar după cum se întreabă jalnic titlul unui cărţi recente, "Dacă Dumnezeu a câştigat războiul, de ce nu s-a terminat?" Într-adevăr, ce facem noi aici, la 2000 de ani după bătălia decisivă?

Încă o dată, trebuie să amintim că scopul lui Dumnezeu cu planul de mântuire este să încheie experienţa păcatului odată şi pentru totdeauna, fără să violeze însă libera alegere a oricărui om care a trăit vreodată. Este nevoie de un plan de mântuire extrem de detaliat, cu toate obiecţiile posibile şi capcanele prevăzute şi rezolvate. Aşa că trebuie să conchidem de aici că nu s-a răspuns la toate întrebările la cruce şi nici nu s-au rezolvat toate problemele. Cu siguranţă că oamenii de pe acest pământ nu s-au decis încă cu privire la alegerea lor dintre Dumnezeu şi Satana şi chiar fiinţele necăzute, deşi în principiu ţin partea guvernării lui Dumnezeu, n-au înţeles încă toate problemele implicate în marea controversă.

De exemplu, Satana a pretins întotdeauna că îndurarea şi dreptatea nu pot coexista. Dacă Dumnezeu insista ca toate fiinţele create să ţină Legea, atunci nu putea să mai ierte pe nimeni care I-a călcat Legea. Acesta a fost argumentul care a fost atât de decisiv înfrânt la cruce. Imediat Satana a schimbat moneda şi a început să susţină că dorinţa lui Dumnezeu de a-i ierta pe păcătoşi dovedea că Legea Lui fusese abolită. Acest nou argument avea nevoie de ceva timp să se decidă efectiv în mintea şi în experienţa oamenilor.

De fapt, Satana are mare succes cu argumentul său cum că Legea lui Dumnezeu a fost abolită la cruce. Majoritatea lumii creştine crede acum că s-a terminat cu legea morală când Isus a murit la Golgota. Mulţi propovăduiesc că acum trăim doar sub legea iubirii, care este interpretată diferit de fiecare biserică. Creştinătatea este divizată acum în mod serios cu privire la problema legii morale a lui Dumnezeu.

Marea controversă continuă de peste două milenii. Am ajuns cumva la un verdict final în secolul al douăzecelea decât am fost în primul? Ce trebuie să se mai întâmple înainte ca guvernarea lui Dumnezeu şi un univers curat să-şi găsească din nou locul într-o perfectă armonie? Oare universul trebuie să afle că metodele lui Dumnezeu de refacere chiar merg? Întreg universul a văzut că El poate să-i ierte pe păcătoşi. Dar iertarea are de a face cu atitudinea lui Dumnezeu faţă de om. Ce-am putea spune însă de atitudinea omului faţă de Dumnezeu? Asta a fost întotdeauna o problemă. Dumnezeu S-a oferit să transforme aceste atitudini de răzvrătire într-o credincioşie de neschimbat faţă de El. Oare va reuşi? Oare foşti răzvrătiţi ar putea fi aşezaţi pe un pământ nou, lipsit de păcat, fără să rişte o nouă apariţie a păcatului şi răzvrătirii? Dumnezeu Îşi propune chiar să ia direct la cer un grup de oameni care să nu mai cunoască moartea. Va putea El să realizeze o plan atât de extraordinar?

Dumnezeu a ales îndreptăţirea şi sfinţirea ca metode prin care să-l aducă pe răzvrătit înapoi în armonie cu Sine Însuşi. Îndreptăţirea lucrează astfel: Întrucât trecutul nu mai poate fi retrăit, păcătele lui nu pot fi decât iertate, aşa că Dumnezeu le iartă. Prin credinţă, moartea înlocuitoare a Domnului Hristos plăteşte plata pentru păcatele noastre şi ne îndepărtează povara vinei. Dumnezeu nu numai că ne iartă, dar ne şi adoptă în familia Lui, astfel că nu mai suntem străini, ci fii şi fiice ale Împăratului universului. În plus, prin puterea Duhului Sfânt care face minuni, suntem născuţi din nou. Vechea fire este răstignită cu Hristos şi devenim făpturi noi, cu dorinţe şi motive noi. după voia Lui.

Sfinţirea este procesul care urmează după îndreptăţire. Caracterul omului, care determină faptele din prezent şi viitor se poate schimba; aşa că Dumnezeu oferă puterea care ne lipseşte ca să ne schimbe motivele şi faptele. Mulţi se întreabă dacă Dumnezeu poate realiza total aceste deziderate sau dacă ele se pot împlini doar parţial în viaţa lor. Oare făgăduinţele lui Dumnezeu sunt demne de încredere?

Aceste întrebări ne duc practic până la timpul nostru. Ce mai rămâne de împlinit în cer şi pe pământ, înainte ca Dumnezeu să poată încheia total problema păcatului? Sunt convins că Dumnezeu nu va îngădui să continue agonia păcatului niciun minut mai mult după ce ultimul caz va fi fost hotărât. Dacă ar face aşa, atunci El, şi nu Satana, ar putea fi tras la răspundere pentru suferinţa cauzată de păcat. Asta înseamnă două lucruri: Mai întâi că nu este niciun ceas ceresc care să bată o anume lungime de timp predeterminat neamului omenesc. Realitatea liberului arbitru înlătură orice acţiune arbitrară din partea lui Dumnezeu. În al doilea rând, nu s-au decis încă toate cazurile, aşa că devine crucial de important ca să cunoaştem cât mai mult cu putinţă acele stuaţii de criză care mai rămân şi cum am putea participa în ultima decizie.

Faza 1 — Judecata din ceruri

V-aţi întrebat vreodată ce se întâmplă chiar acum în cer? Are loc o judecată acolo sus, dar nu este ca parodia pe care au încercat unii să şi-o imagineze. Dumnezeu nu caută prin cărţi să vadă cine va fi mântuit şi cine nu. Isus nu pledează pe lângă Tatăl Său să fie îndurător. Isus şi cu Tatăl nu sunt adversari. Vă mai amintiţi poziţia lui Dumnezeu la începutul problemei păcatului? Decât să acţioneze arbitrar, Dumnezeu Şi-a deschis caracterul şi guvernarea ca să fie cercetată de toate fiinţele pe care le crease de-a lungul universului. Judecata este practic faza de concluzie a acestui proces.

Din nou, Dumnezeu Se deschide pentru a fi evaluat. Într-un sens foarte real, El este Cel judecat. Dumnezeu doreşte ca fiecare fiinţă din universul Său să se declare pe deplin mulţumită de modul prin care a ajuns El la hotărârea de a-i salva pe unii şi de a-i respinge pe alţii. Reţineţi că problema cea mai mare în joc în marea controversă nu este soarta fiecărui om ci caracterul şi metodele folosite de Judecătorul Însuşi. Marea speranţă a lui Satana este să-L prindă pe Judecător în vreo acţiune nedreaptă, vreun verdict de necontestat sau vreo faptă de favoritism. Dumnezeu trebuie să-Şi apere deciziile atât în faţa fiinţelor leale Lui cât şi în faţa celor răzvrătite. Aşa că în această lucrare de judecată, Dumnezeu îi invită pe toţi cei care doresc să privească, pe când El va revedea raportul şi propriile Lui decizii.

Nu uitaţi niciodată că lupta se dă între Dumnezeu şi Satana şi că Dumnezeu trebuie să dezmintă acuzaţiile lui Satana. În această judecată, oare va fi îndreptăţit caracterul lui Dumnezeu şi modul cum S-a purtat El cu păcătoşii? Când se vor prezenta toate dovezile, va recunoaşte fiecare fiinţă că El a judecat drept? Propria dorinţă a lui Dumnezeu ca toţi să examineze rapoartele ne asigură de un răspuns pozitiv. Fără această judecată finală, nu se poate ajunge la niciun sfârşit deplin al păcatului.

Faza 2 — Demonstraţia de pe pământ

Ei bine, ce mai trebuie împlinit pe pământ ca să se rezolve problemele majore din marea controversă? Reţineţi că Satana încă îşi susţine acuzaţiile împotriva valabilităţii şi puterii de a respecta Legea lui Dumnezeu, dar Dumnezeu încă nu îngăduie să i se dea vreun răspuns Satanei cu excepţia liberului arbitru.

Ca să-şi ţină la zi acuzaţiile, Satana păstrează un raport exact al fiecărei ispite care a avut succes. Nu-I dă voie lui Dumnezeu să uite nici măcar una din ele. El speră să aibă putere asupra acelora care pretind că Îl iubesc pe Dumnezeu şi astfel să discrediteze puterea lui Dumnezeu de a schimba caracterul şi purtarea. "Oamenii ăştia să-mi ia mie locul în cer?" râde el. "Oare aceştia pretind că ţin legea lui Dumnezeu? Oare nu se ocupă ei mai mult de propriile lor interese decât de ale Tale? Mă dai pe mine şi pe îngerii mei afară din cer şi îi răsplăteşti pe aceşti aşa-zişi creştini care sunt vinovaţi de aceleaşi păcate?"

Domnul Isus nu Se ceartă cu Satana. Pur şi simplu continuă să-Şi ofere puterea acelora care Îl iubesc în speranţa ca în curând să existe un răspuns direct şi final la acuzaţiile lui Satana. Va trebui în cele din urmă să fim confruntaţi cu adevărul că doar nişte oameni curaţi, sinceri şi iubitori pot face ca Dumnezeu şi caracterul Său să fie înălţat în această lume. Dumnezeu a făgăduit o putere minunată unor oameni pe deplin consacraţi. Când copiii Săi vor fi gata să accepte această putere în plinătatea ei, atunci caracterul lui Dumnezeu se va descoperi lumii prin nişte exemple vii.

Cu siguranţă că nu poate exista vreo distincţie mai mare pentru un popor decât să fie cunoscut în tot universul ca reprezentant al adevărului în marea controversă cu privire la Dumnezeu. Este privilegiul nostru să ne alăturăm îngerilor sfinţi în a spune şi în a trăi adevărul despre Dumnezeu şi în a-l demonstra mai clar ca niciodată. Lumea noastră a fost atât de mult înşelată de acuzaţiile lui Satana că doar o demonstraţie imaculată în carne şi oase va dovedi autenticitatea afirmaţiilor lui Dumnezeu. Suntem invitaţi să fim exemple vii pentru ca puterea sfinţitoare a lui Dumnezeu să înnobileze cu adevărat bărbaţi şi femei. Doar oameni vii, ca mine şi ca tine, pot dovedi că evanghelia este mai mult decât o teorie!

Satana contează pe faptul că majoritatea oamenilor din această lume preferă stilul său de viaţă, unde eul se are în vedere mai întâi şi mai întâi în luarea deciziilor de fiecare zi. Chiar mulţi care mărturisesc a fi creştini demonstrează prin obiceiurile lor de mânie, pizmă, invidie, teamă şi disperare că se află într-o mai mare armonie cu legile lui decât cu legile lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu poate să transforme aceşti membri slabi şi păcătoşi din familia omenească în copii permanent ascultători deoarece Îl iubesc, ce dovadă mai poate Satana să aducă? Îmbinarea dovezilor vii cu cuvântul rostit reprezintă mărturia de necontestat care îl va reduce în cele din urmă la tăcere pe Satana, acuzatorul şi îl va îndreptăţi pe Dumnezeu, Apărătorul, în drama aceasta cosmică a unei curţi de judecată.

Astfel creştinul astăzi caută să ducă o viaţă sfântă, nu ca Dumnezeu să gândească mai bine de el, ci ca lumea să gândească mai bine de Dumnezeul pe care-L văd prin el. Creştinul detestă păcatul din viaţa lui, nu că s-ar teme că Dumnezeu îl va iubi mai puţin, ci pentru că se teme că prietenii lui Îl vor iubi mai puţin pe Dumnezeu din pricina păcatelor lui. Ultima generaţie care va trăi pentru Dumnezeu va fi atât de sigură că El i-a acceptat încât vor trăi liberi întru totul pentru El. Dorinţa lor de căpătâi va fi să-L facă cunoscut lumii pe acest Dumnezeu minunat. Ei s-au decis că nu se mai vor răzvrăti. Pentru ei păcatul este respingător deoarece Isus le-a dat nişte valori noi, împreună cu puterea de a trăi acele valori. Ei reprezintă o parte din răspunsul final dat de Dumnezeu acuzaţiilor lui Satana.

Aceşti oameni vor oferi dovezi de necontestat cu privire la faptul că Dumnezeu nu cere prea mult de la fiinţele create de El atunci când cere ascultare faţă de Legea Lui. Reflectarea caracterului lui Hristos în copiii Săi ascultători vorbeşte elocvent despre faptul că Legea lui Dumnezeu nu a fost incorectă şi că Dumnezeu oferă libertate atunci când cere asscultare. După cum s-a exprimat un autor, "onoarea lui Hristos" rămâne "desăvârşită în perfecţiunea caracterului poporului Său ales." Capitolul final din planul de mântuire--sfârşitul păcatului--va avea loc când această îndreptăţire concludentă a guvernării lui Dumnezeu va deveni o realitate.

În triumful lui Hristos asupra lui Satana la cruce, putem vedea strategia de maestru a contraatacului lui Dumnezeu împotriva Satanei, care a asigurat izgonirea finală a păcatului din univers. Totuşi, ultima bătălie va fi câştigată de către creştinii, încinşi cu puterea Învăţătorului lor. Această demonstraţie îndreptăţeşte declaraţiile lui Dumnezeu şi Îi permite să aducă păcatul la un sfârşit total.

Faza 3 — Sfârşitul deplin al răzvrătirii

Următorul pas în istorisirea noastră, revederea rapoartelor de către răscumpăraţi în timpul mileniului, are ca scop să-i îngăduie neamului omenesc să privească alături de Dumnezeu pentru a-I înţelege deciziile, aşa cum le-a îngăduit fiinţelor necăzute în timpul judecăţii de cercetare. Iar la sfârşitul mileniului, întreaga lume nesalvată se va aduna înaintea tronului lui Dumnezeu pentru acelaşi scop. Trebuie să clarificăm un anume punct în concluzie. Toţi, incluzîndu-i şi pe cei nemântuiţi, vor înţelege de ce Satana şi păcatul trebuie nimiciţi. Această recunoaştere finală a dreptăţii şi iubirii lui Dumnezeu va îndreptăţi cu desăvârşire numele lui Dumnezeu. Toţi vor vedea că păcatul n-are nicio scuză şi niciun motiv şi că ascultarea este singurul mod de viaţă şi de fericire.

Doar prin acest proces dureros şi îndelungat poate să ajungă păcatul la un sfârşit, în timp ce se poate păstra libertatea de alegere pentru orice om. Această libertate reprezintă punctul central al planului de maestru făcut de Dumnezeu. De ce este libertatea atât de importantă? Deoarece fără libertatea de a-L respinge pe Dumnezeu, nici noi n-am putea să-L alegem şi fără alegere, iubirea ar fi aproape imposibilă. Dumnezeu Îşi iubeşte creaturile iar cel ce iubeşte tânjeşte după dragoste în schimb. O veşnicie în care vom creşte în a-L iubi pe Creatorul nostru ne va deschide şi alte porţi mai mari de libertate, posibilităţi mai deosebite de realizare decât am putea cunoaşte aici vreodată în această lume întunecată.

Acum trebuie să facem alegerile care să ne păstreze libertatea de-a lungul întregii veşnicii şi să îndreptăţim caracterul Dumnezeului care ne iubeşte atât de mult încât a riscat totul ca noi să putem avea parte gratuit de totul alături de El.