Rugăciunea toboşarului

Rugăciunea toboşarului

De doua sau de trei ori în viata, Dumnezeu prin harul Sau, mi-a atins inima si de doua ori înainte de converirea mea, m-am simtit profund convins de pacat.
În timpul razboiului civil american, eram chirurg în armata Statelor Unite si dupa batalia de la Gettysburg, au fost multe sute de soldati raniti în spital, dintre care douazeci si opt fusesera raniti atât de grav încât aveau nevoie imediat de serviciile mele; unii ale caror picioare trebuiau amputate, altii bratele, iar altii câte un brat si un picior. Printre cei cu câte un brat si un picior se afla un baiat, care nu fusese decât de trei luni în serviciu si, fiind prea tânar ca sa fie soldat, se înrolase ca tobosar. Când ajutorul meu de chirurg si unul din aghiotantii mei au vrut sa-i administreze cloroform, mai înainte de amputare, el si-a întors capul într-o parte si a refuzat sa-l primeasca. Când aghiotantul i-a spus ca este ordinul doctorului, el i-a raspuns: "Trimiteti-l pe domnul doctor la mine."

Când am ajuns la capatul patului sau, i-am spus: "Tinere, de ce refuzi cloroformul? Când te-am gasit pe câmpul de lupta, te simteai atât de rau ca m-am gândit daca merita sa te mai iau, dar când ai deschis acei ochi mari, albastri, m-am gândit ca ai o mama pe undeva, care probabil ca în acea clipa se gândea la fiul ei. N-am vrut sa mori pe câmp, asa ca am dat ordin sa fii adus aici, dar ai pierdut atât de mult sânge ca esti prea slabit sa suporti o operatie fara cloroform, asa ca mai bine m-ai lasa sa-ti dau."

El îsi puse mâinile pe mâinile mele si privindu-ma în ochi, îmi spuse: "Domnule doctor, într-o dupa-amiaza de duminica, la scoala de duminica, când aveam noua ani si jumatate, mi-am predat inima Domnului Hristos. Atunci, am învatat sa îmi pun încrederea în El. De atunci, am avut întotdeauna încredere în El si stiu ca pot sa am încredere si acum. El este taria mea si ajuoturl meu; El ma va sprijini în timp ce îmi veti amputa bratul si piciorul."

Apoi, l-am întrebat daca îmi îngaduie sa-i dau putin coniac. Iarasi, ma privi în ochi si îmi spuse: "Domnule doctor, când aveam cinci ani, mama mea a îngenuncheat lânga mine, cu un brat în jurul gâtului meu si mi-a spus: "Charlie, ma rog acum Domnului Isus ca tu sa n-ajungi sa cunosti niciodata gustul bauturilor tari. Tatal tau a murit betiv si a fost înmormântat ca un betiv, iar eu I-am promis lui Dumnezeu, daca va fi dupa voia Lui ca tu sa cresti, ca tu sa-i avertizezi pe tineri sa nu bea din paharul cel amar." Am acum saptesprezece ani, dar n-am gustat niciodata nimic mai tare decât ceaiul si cafeaua si daca, dupa toate probabilitatile, am sa ajung în prezenta Dumnezeului meu, m-ati trimite acolo cu coniac în stomacul meu?"

Nu voi uita niciodata privirea cu care s-a uitat la mine acel baiat. Pe atunci, Îl uram pe Isus, dar respectam credinciosia acelui baiat fata de Mântuitorul sau si când am vazut cât Îl iubea si cum avea încredere în El pâna la capat, ceva mi-a înduiosat inima si am facut pentru acel baiat ceva ce nu mai facusem niciodata pentru nici un alt soldat -- l-am întrebat daca nu dorea sa-l vada un capelan.

"Ba da, domnule!" i-a fost raspunsul.

Când a sosit capelanul R_______ , l-a recunoscut imediat pe baiat deoarece se întâlnise deseori cu el la întâlnirile de rugaciune de la cort si luându-l de mâna îi zise:

"Ei bine, Charlie, regret ca te vad în starea aceasta trista."

"Dar sunt foarte bine, domnule" îi raspunse el. "Medicul mi-a oferit cloroform, dar l-am refuzat; apoi a vrut sa-mi ofere coniac pe care iarasi l-am refuzat, iar acum daca ma va chema Mântuitorul, ma voi putea duce la El cu mintea limpede."

"S-ar putea sa nu mori, Charlie" îi spuse capelanul, "dar, daca Domnul te va chema la El, as putea face ceva pentru tine dupa ce te vei duce?"

"Capelane, te rog pune-ti mâna sub perna mea si ia Biblia mea mica în care vei gasi adresa mamei mele. Te rog, trimite-i-o ei si scrie-i o scrisoare în care sa-i spui ca de când am plecat de acasa, n-a trecut nici o zi fara sa citesc o parte din Cuvântul lui Dumnezeu si sa ma rog zilnic ca Dumnezeu sa o binecuvinteze pe scumpa mea mama, indiferent ca ma aflam în mars, pe câmpul de lupta sau la spital."

"Mai exista si altceva ce as putea sa fac pentru tine, baiete?" îi spuse capelanul.

"Da, te rog sa-i scrii o scrisoare directorului Scolii de duminica din Strada Sands, Brooklyn, New York, si sa-i spui ca n-am uitat niciodata cuvintele frumoase, multele rugaciuni si sfaturile bune pe care mi le-a dat; ele m-au urmarit prin toate pericolele luptei, iar acum, în ceasul în care mor, Îl rog pe scumpul meu Mântuitor sa-l binecuvinteze pe dragul si batrânul meu director. Atâta."

Întorcându-se spre mine, baiatul spuse: "Acum, domnule doctor, sunt gata si va promit ca nici macar n-am sa gem în timp ce îmi veti taia bratul si piciorul, numai sa nu-mi dati cloroform."

I-am promis, dar eu n-aveam curajul sa iau cutitul în mâna ca sa realizez operatia fara sa ma duc mai întâi în camera alaturata si sa iau putin stimulent ca sa ma întareasca sa-mi fac datoria.

În timp ce îi taiam carnea, Charlie Coulson n-a gemut de loc, dar când am luat fierastraul ca sa-i tai osul, baiatul a luat coltul pernei în gura si n-am putut sa-l aud rostind decât: "O, Isuse, bunule Isuse! Ramâi lânga mine acum." Si-a tinut fagaduinta si n-a gemut de loc.

În noaptea aceea n-am putut sa dorm, deoarece oriunde ma întorceam, vedeam acei ochi albastru deschis, iar când mi i-am închis pe ai mei, cuvintele "O, Isuse, bunule Isuse! Ramâi lânga mine acum" îmi tot rasunau în urechi. Între douasprezece si unu, m-am sculat din pat si am vizitat spitalul -- un lucru pe care nu-l mai facusem niciodata pâna atunci, decât daca eram chemat special, dar mi-am dorit foarte mult sa-l vad pe acel baiat. La sosirea mea acolo, am fost informat de catre infirmierul de noapte ca saisprezece din cazurile fara speranta murisera si fusesera duse deja la morga.

"Dar cum este Charlie Coulson? A murit si el?" l-am întrebat.

"Nu, domnule" mi-a raspuns infirmierul, "doarme ca un copilas."

Când am ajuns la patul unde zacea el, una dintre surori mi-a spus ca pe la noua, doi membri din Asociatia Tinerilor Crestini au trecut prin spital ca sa citeasca si sa cânte imnuri. Au fost însotiti de catre capelanul R______, care a îngenuncheat lânga patul lui Charlie Coulson si a înaltat o rugaciune fierbinte, înduiosatoare, dupa care au cântat, tot pe genunchi, cel mai dulce dintre toate imnurile, "Isus al vietii Domnitor", pe care l-a cântat si Charlie. N-am putut sa înteleg cum acel baiat, care trecuse printr-o suferinta atât de coplesitoare, era în stare sa cânte.

La cinci zile dupa ce i-am amputat bratul si piciorul acelui baiat scump, a trimis dupa mine si de la el în acea zi, am auzit prima predica despre evanghelie.

"Domnule doctor", îmi spuse el, "mi-a sosit timpul. Nu cred ca o sa mai vad lumina soarelui, dar slava Domnului, sunt gata sa plec, iar înainte ca sa mor, vreau sa va multumesc din toata inima pentru amabilitatea dvs. Domnule doctor, dvs. sunteti evreu, nu credeti în Isus. N-ati vrea sa stati aici lânga mine si sa ma vedeti cum mor cu încredere în Mântuitorul meu pâna în ultima clipa a vietii mele?"

Am încercat sa ramân, dar n-am putut, deoarece n-aveam curajul sa stau si sa privesc un baiat crestin cum moare si se bucura de iubirea acelui Isus pe care eu fusesem învatat sa-L urasc, asa ca am plecat din camera cu graba.

Peste douazeci de minute, un infirmier, care m-a gasit stând jos în biroul meu, cu mâinile acoperindu-mi fata, mi-a zis: "Domnule Doctor, Charlie Coulson doreste sa va vada."

"Dar tocmai l-am vazut," i-am raspuns, "si nu pot sa-l mai vad din nou."

"Dar, domnule doctor, el spune ca trebuie sa va mai vada înca o data înainte ca sa moara."

Acum, m-am hotarât sa merg sa-l vad, sa-i spun un cuvânt de încurajare si sa-l las sa moara, dar m-am hotarât ca nici un cuvânt din ale lui sa nu ma influenteze câtusi de putin, cât privea persoana lui Isus al sau.

Când am intrat în spital, am vazut ca starea lui se înrautatise mult, asa ca m-am asezat lânga patul lui. Rugându-ma sa-i iau mâna, mi-a zis:

"Domnule doctor, va iubesc pentru ca sunteti evreu; cel mai bun Prieten pe care L-am gasit în lumea aceasta a fost evreu."

L-am întrebat, "Cine a fost el?"

Îmi raspunse: "Isus Hristos, pe care vreau sa vi-L prezint înainte ca sa mor; si îmi veti promite, domnule doctor, ca ceea ce va voi spune, n-o sa uitati niciodata?"

I-am promis si el mi-a zis, "Acum cinci zile când mi-ati amputat bratul si piciorul, m-am rugat Domnului Isus Hristos sa va converteasca sufletul."

Aceste cuvinte mi-au patruns adânc în inima. N-am înteles cum, atunci când eu îi provocam cea mai mare durere, el era în stare sa se uite pe sine si sa nu se gândeasca la nimic altceva decât la Mântuitorul sau si la sufletul meu neconvertit. Tot ce i-am putut spune a fost: "Ei bine, dragul meu baiat, în curând va fi totul bine." Cu aceste cuvinte, am plecat de la el, iar peste douasprezece minute a trecut la odihna, "Sigur la Domnu'n brate."

Sute de soldati au murit la mine în spital în timpul razboiului, dar doar pe unul l-am urmat pâna la mormânt si acela a fost Charlie Coulson, tobosarul, si am mers cinci kilometri ca sa fiu prezent la înmormântarea lui. Am dat dispozitii sa fie îmbracat într-o uniforma noua si sa fie asezat în cosciugul de ofiteri, cu un steag nou al Statelor Unite deasupra lui.

Cuvintele acelui scump baiat au facut o impresie profunda asupra mea. La acel timp eram bogat, în ceea ce proveste banii, dar as fi dat orice banut pe care îl aveam daca as fi putut sa simt si eu fata de Hristos ceea ce simtea Charlie. Dar acel simtamânt nu se poate cumpara cu bani.

Câteva luni dupa moartea lui, n-am putut sa scap de cuvintele acelui scump baiat. Îmi tot rasunau în urechi, dar, fiind în tovarasia ofiterilor lumesti, treptat am uitat predica pe care Charlie mi-o tinuse în ceasul mortii lui; dar n-am putut sa uit niciodata rabdarea lui minunata într-o suferinta atât de grava si încrederea lui copilareasca în acel Isus al carui nume pentru mine la acel timp reprezenta un nume de batjocura si de ocara.

Timp de zece ani, m-am luptat împotriva lui Hristos cu toata ura unui evreu traditionalist pâna ce Dumnezeu în îndurarea Lui m-a adus în legatura cu un barbier crestin, care s-a dovedit a fi cea de-a doua unealta în convertirea mea la crestinism.

La încheierea razboiului civil american, am fost trimis ca inspector chirurg, care sa se ocupe de spitalul militar din Galveston, st.Texas. Întorcându-ma într-o zi dupa o tura de inspectie si în drum spre Washington, m-am oprit sa ma odihnesc câteva ore la New York. Dupa masa, am coborât pe scari pâna la salonul barbierului (care, trebuie sa remarc, se gaseste în orice hotel de renume din Statele Unite). Când am intrat în încapere, am fost surprins sa vad agatate în jurul camerei texte din scriptura înramate frumos, în diferite culori. Stând pe unul din scaunele barbierului, am vazut direct în fata mea, agatat într-o rama pe perete, urmatorul aviz: "Va rugam, nu înjurati în aceasta camera." De-abia începu sa-mi puna pamatuful pe fata ca barbierul si începu sa-mi vorbeasca despre Isus. Vorbea atât de atragator si iubitor încât mi-au disparut prejudecatile si am ascultat cu o atentie din ce în ce mai mare ceea ce îmi zicea.

Tot timpul când îmi vorbea el, îmi venea în minte, Charlie Coulson, tobosarul, desi murise de zece ani. Mi-au facut atât de mare placere cuvintele si purtarea acelui barbier încât, de îndata ce a terminat sa ma rada, i-am spus sa ma si tunda, desi când am intrat în camera, nu am avut o asa intentie. Tot timpul cât m-a tuns, si-a continuat predica permanent, predicându-mi despre Isus si spunându-mi ca, desi el nu era evreu, într-un timp din viata lui fusese tot atât de departe de Hristos ca si mine.

L-am ascultat atent, interesul meu crescând cu fiecare cuvânt pe care mi-l zicea, pâna la o asa de mare intensitate încât, dupa ce a terminat ca sa-mi tunda parul, i-am zis: "Domnule barbier, mi-ar placea sa-mi dati si cu sampon acum". De fapt, l-am lasat sa faca tot ce stia sa-i faca unui domn la o sedinta si, neavând prea mult timp la dispozitie, m-am pregatit sa plec. L-am platit, i-am multumit pentru cuvintele lui si i-am spus: "Trebuie sa prind urmatorul tren." Totusi, el, nu era înca multumit.

Era o zi rece si aspra de februarie iar gheata de pe drum facea mersul pe jos destul de periculos. Era un mers doar de doua minute de la hotel pâna la gara, asa ca amabilul barbier s-a oferit imediat sa mearga cu mine la gara. I-am primit oferta cu bucurie si de îndata ce am ajuns pe strada, m-a si luat de brat ca sa nu cad. A vorbit putin pe drum pâna ce am ajuns la destinatie. Totusi, când am ajuns la gara, a spart tacerea spunându-mi: "Domnule, poate ca nu întelegeti de ce am ales sa va vorbesc despre un subiect atât de drag mie. Când ati intrat în salonul meu, v-am vazut dupa fata ca sunteti evreu."

A continuat sa vorbeasca despre "scumpul sau Mântuitor" si mi-a zis ca ori de câte ori intra în legatura cu un evreu, considera ca este de datoria lui sa încerce sa-L prezinte pe Cel pe care Îl considera cel mai bun Prieten al sau, atât în aceasta lume cât si în lumea viitoare. Când m-am uitat din nou la fata lui, am vazut cum îi curgeau lacrimi pe obraz si evident era foarte emotionat. Nu puteam sa înteleg cum acest om, un total necunoscut mie, sa-si dea atâta interes fata de binele meu si sa mai si plânga în timp ce vorbea cu mine.

I-am întins mâna ca sa-mi iau ramas bun. Mi-a luat-o în mâinile lui si a strâns-o cu iubire, continuând sa-i cada lacrimile pe fata si mi-a zis: "Domnule, daca va bucura sa aflati, daca veti dori sa-mi dati cartea de vizita sau numele dvs., va promit pe onoarea mea de crestin ca în urmatoarele trei luni nu ma voi odihni noaptea fara sa va amintesc numele în rugaciunile mele. Iar acum, fie ca Hristos al meu sa va urmareasca, sa nu va dea pace pâna nu Îl veti gasi asa cum L-am gasit eu -- un Mântuitor pretios si Mesia pe care Îl asteptati.

I-am multumit pentru atentia si consideratia lui si dupa ce i-am dat cartea de vizita, i-am spus, ma tem destul de batjocoritor: "Nu cred ca este vreun asa de mare pericol sa ma fac vreodata crestin."

Apoi, el îmi dadu cartea lui de vizita, spunându-mi: "N-ati dori, va rog, sa-mi scrieti un bilet sau o scrisoare daca Dumnezeu îmi va raspunde la rugaciunea pentru dvs.?"

Am zâmbit neîncrezator si i-am spus: "Sigur ca va voi scrie," nevisând macar ca în urmatoarele patruzeci si opt de ore, Dumnezeu în îndurarea Lui, urma sa-i raspunda rugaciunii acestui barbier. I-am strâns mâna puternic si mi-am luat ramas bun, dar în ciuda aparentei exterioare de nepasare, am simtit ca el îmi lasase o impresie profunda asupra mintii, asa cum o va arata urmarea.

Dupa cum se stie, vagoanele de tren american sunt mult mai lungi decât vagoanele obisnuite englezesti. Ele au un singur compartiment care poate fi ocupat de saizeci pâna la optzeci de persoane. Întrucât vremea era deosebit de rece, pasagerii nu erau numerosi în acest tren. Vagonul în care intrasem era doar pe jumatate plin si fara sa-mi dau seama, în mai putin de zece sau cincisprezece minute, ocupasem toate locurile libere din compartiment.

Pasagerii au început sa se uite destul de banuitori la mine când m-au vazut ca îmi schimb locul atât de des într-un timp atât de scurt, fara vreun motiv aparent. Personal, atunci nu m-am gândit ca eu eram de vina, desi nu puteam sa gasesc vreun motiv pentru mutarea mea haotica. În cele din urma, m-am dus spre un loc gol din coltul vagonului cu intentia ferma de a adormi. Totusi, în clipa când mi-am închis ochii, m-am simtit între doua focuri. Pe de o parte se afla barbierul crestin din New York, iar de cealalta se gasea tobosarul din Gettysburg--amândoi vorbindu-mi despre Isus al carui nume Îl uram. Mi-a fost cu neputinta sa adorm sau sa scap de impresiile lasate în mintea mea de acesti doi tineri crestini--de unul de care de-abia ma despartisem de o ora, în timp ce celalalt murise de aproape zece ani--si am continuat asa de nedumerit si tulburat tot timpul cât am mers cu trenul.

La sosirea mea în Washington, am cumparat un ziar de dimineata si unul din primele lucruri care mi-a atras atentia a fost anuntul unui serviciu divin de înviorare de la biserica congregationista Dr. Rankin, cea mai mare biserica din Washington. De îndata ce am vazut anuntul, se parea ca un îndemn launtric îmi zicea: "Du-te la biserica aceea!" Nu mai fusesem niciodata într-o biserica crestina în timpul serviciului divin si oricând alta data l-as fi socotit ca un gând venit de la cel rau. Tatal meu avusese intentia, când eram copil, sa ma faca rabin, asa ca îi fagaduisem ca nu voi intra niciodata într-un loc unde "Isus, Impostorul" era venerat ca Dumnezeu si ca nu voi încerca niciodata sa citesc vreo carte care sa contina acest nume si îmi pastrasem cuvântul cu credinciosie pâna în acel moment.

În legatura cu adunarile de evanghelizare deja mentionate, se spunea ca va fi si un cor unit din diferite biserici din oras, care va cânta la fiecare din servicii. Placându-mi muzica nespus, acest anunt îmi atrase atentia si l-am folosit drept scuza ca sa caut sa vizitez biserica în timpul serviciului de reînviorare din acea seara. Când am intrat în biserica plina de oameni, unul dintre plasatori, atras fara îndoiala de epoletii mei de aur (caci nu-mi schimbasem uniforma) ma conduse catre locul din fata bisericii, chiar în fata predicatorului, un bine cunoscut evanghelist în Anglia si America. Am fost încântat de corurile frumoase, dar vorbitorul nu vorbise mai mult de cinci minute înainte ca sa ajung la concluzia ca probabil ca cineva l-a informat cine sunt eu, caci mi se parea ca arata cu degetul spre mine. Se tot uita la mine si din când în când parea ca ma ameninta cu pumnul. Cu toate acestea, m-am simtit adânc interesat de ceea ce zicea. Dar asta nu a fost tot, deoarece înca îmi rasunau în urechi cuvintele primilor doi predicatori--barbierul crestin din New York si tobosarul din Gettysburg--accentuând frazele evanghelistului, iar în mintea mea, îi vedeam clar pe acei doi scumpi prieteni, repetându-si predica. Crescându-mi interesul din ce în ce mai mult fata de cuvintele predicatorului, am simtit cum au început sa mi se scurga lacrimi din ochi pe fata. Asta m-a trezit si a început sa-mi fie rusine cum eu, evreu traditionalist, sa fiu atât de copilaros, încât sa vars lacrimi într-o biserica crestina, prima oara când am plâns într-un astfel de loc.

Am omis sa spun ca, în timpul serviciului divin si în timp ce predicatorul se uita la mine, mi-a venit gândul ca poate arata cu degetul vreo alta persoana din spatele meu si m-am întors pe scaun sa vad la cine se uita, când, spre uimirea mea, se parea ca o adunare de peste doua mii de oameni, din toate straturile sociale, se uita la mine. Imediat, am ajuns la concluzia ca eram singurul evreu din acel loc si mi-am dorit din toata inima sa fi iesit din cladire, caci m-am simtit ca si când ma aflu unde nu trebuie. Fiind bine cunoscut în Washington atât de evrei cât si de neevrei, mi-a trecut prin minte ideea, cum se va citi într-un ziar de Washington ca "Dr. Rossvally, de origine evreu, a fost prezent la la serviciile de reînviorare, nu la mai mult de un drum de cinci minute de sinagoga la care merge de obicei si a fost vazut curgându-i lacrimile în timpul predicii." Nedorind sa ma fac remarcat (deoarece erau acolo fete pe care le-am recunoscut) m-am decis sa nu-mi scot batista sa-mi sterg lacrimile. Trebuiau sa se usuce singure, dar, culmea, nu puteam sa ma abtin, deoarece îmi veneau din ce în ce mai repede.

Dupa un timp, predicatorul si-a încheiat predica si am fost surprins sa-l aud ca anunta o întrevedere si ca îi invita pe toti care puteau sa ramâna, sa mai stea putin. N-am acceptat invitatia, fiind mult prea bucuros sa ies din biserica. Cu acea intentie, m-am sculat de pe locul meu si m-am îndreptat spre usa, când am simtit ca cineva ma tinea de pulpana hainei. Întorcându-ma, am vazut o batrânica, care s-a dovedit a fi Dna Young, o bine cunoscuta lucratoare crestina din Washington.

Adresându-mi-se, îmi spuse: "Scuzati-ma, domnule, vad ca sunteti ofiter în armata. V-am urmarit toata seara si va rog mult sa nu plecati, caci cred ca sunteti deja convins de pacate. Banuiesc ca ati venit aici sa-L cautati pe Mântuitorul si nu L-ati gasit înca. Va rog, mai reveniti! Mi-ar placea sa stau de vorba cu dvs. si daca îmi veti da voie, ma voi ruga pentru dvs."

"Doamna," i-am raspuns, "eu sunt evreu."

Mi-a raspuns, "N-are nici o importanta. Isus Hristos a murit si pentru evrei si pentru ne-evrei."

Modul convingator în care a rostit aceste cuvinte n-a ramas fara efect. Am urmat-o înapoi chiar spre locul de la care tocmai plecasem atât de grabit si când am ajuns în fata îmi spuse:

"Daca binevoiti sa îngenuncheati, ma voi ruga pentru dvs."

"Doamna, este ceva pe care nu l-am facut niciodata si nici nu-l voi face vreodata."

Dna Young se uita la mine calma si îmi spuse: "Draga domnule, eu am descoperit un Mântuitor atât de scump, iubitor si iertator în Isus al meu încât cred cu tarie ca El este în stare sa converteasca un evreu care sta în picioare, iar eu ma voi pleca pe genunchi si ma voi ruga pentru asta."

Si asa si facu, se pleca pe genunchi si începu sa se roage, vorbind cu Mântuitorul ei ca un copil cu tatal sau, ceea ce ma enerva de tot. Mi-a fost atât de rusine de mine, sa vad o scumpa doamna în vârsta îngenuncheata lânga mine, în timp ce eu stateam în picioare si rugându-se atât de fierbinte pentru mine. Toata viata mea îmi trecu atât de viu prin minte încât as fi preferat sa se deschida podeaua si sa intru în pamânt ca sa nu mai ma vada nimeni. Când se ridica de pe genunchi, îmi întinse mâna si cu o compasiune maternala, îmi zise: "N-ati dori sa va rugati Domnului Isus înainte de a va culca în seara asta?"

"Doamna," i-am raspuns, "ma voi ruga Dumnezeului meu, Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacob, nu lui Isus."

"Dumnezeu sa te binecuvinteze!" îmi spuse, "Dumnezeul dvs. al lui Avraam, Isaac si Iacob este Hristos al meu si Mesia dvs."

"Noapte buna, doamna si va multumesc pentru amabilitatea dvs.," i-am spus pe când am plecat încetisor de la biserica.

În drum spre casa, reflectând la recentele experiente atât de ciudate, am început sa judec în mintea mea: "De ce acesti crestini se intereseaza atât de mult de evrei sau ne-evrei, care le sunt atât de straini. Oare este cu putinta ca toate aceste milioane de oameni care, în ultimele optsprezece secole, au trait si au murit cu încredere în Hristos, sa fi gresit, iar o mâna de evrei, împrastiati în toata lumea, sa aiba dreptate? Oare de ce acel tobosar pe moarte se gândea doar la sufletul meu neconvertit? Si de ce s-a interesat atât de mult de mine acel barbier crestin din New York? De ce predicatorul din seara aceasta m-a aratat cu degetul pe mine sau acea scumpa doamna m-a urmat pâna la usa ca sa ma întoarca? Probabil ca toate se datoreaza iubirii pe care I-o poarta lui Isus al lor, pe car eu Îl dispretuiesc atâta." Cu cât ma gândeam mai mult, cu atât mai rau ma simteam. Pe de alta parte, ma certam cu mine astfel:

"Ar fi oare cu putinta ca tatal si cu mama mea, care m-au iubit atât de mult, sa ma învete ceva gresit? În copilarie, m-au învatat sa-L urasc pe Isus, ca exista un singur Dumnezeu si ca El nu are nici un Fiu." Simteam acum tâsnindu-mi în inima o dorinta de a ma familiariza cu acest Isus pe care crestinii Îl iubeau atât de mult. Am început sa merg mai repede, hotarât pe deplin ca daca exista ceva real în religia lui Isus Hristos, sa aflu ceva înainte ca sa ma duc la culcare.

Când am ajuns acasa, sotiei (care era o evreica foarte stricta, traditionalista) i s-a parut ca aratam cam ravasit si m-a întrebat unde am fost. N-am îndraznit sa-i spun adevarul si nici o minciuna, asa ca i-am spus:
"Draga, te rog, nu-mi pune întrebari. Am niste treburi foarte importante. Ma voi duce în biorul meu unde pot sa fiu singur."

M-am dus imediat în biroul meu, am încuiat usa si am început sa ma rog, stând cu fata spre rasarit, asa cum facusem întotdeauna. Cu cât ma rugam mai mult, cu atât ma simteam mai rau. Nu puteam sa-mi explic sentimentul care ma copesise. Eram foarte nedumerit cu privire la întelesul multor profetii din Vechiul Testament, care ma interesau profund. Rugaciunea nu mi-a adus nici o multumire, iar apoi mi-a trecut prin minte ideea ca atunci când se roaga, crestinii îngenuncheaza. Avea oare vreo însemnatate asta? Deoarece fusesem crescut ca evreu strict traditionalist si fusesem învatat sa nu îngenunchez niciodata la rugaciune, m-am temut ca daca as îngenunchea, s-ar putea sa fiu înselat ca astfel sa-mi plec genunchiul înaintea acelui Isus, despre care fusesem învatat în copilarie ca este un impostor.

Desi noaptea era deosebit de rece si nu aveam caldura în biroul meu (nu stiam ca voi folosi camera în acea noapte), n-am transpirat niciodata atât de mult în viata mea cât am transpirat în acea noapte. Filacteriile mele atârnau în biroul meu, pe perete si le-am privit. De la treisprezece ani n-a trecut nici o zi în care sa nu le port, cu exceptia sabatelor si sarbatorilor evreiesti. Le iubeam foarte mult. Le-am luat în mâna si în timp ce ma uitam la ele, mi-a trecut prin minte ca un fulger textul din Geneza 49:10:

"Toiagul de domnie nu se va departa de Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, pâna va veni Silo, Si de El vor asculta popoarele."

Si alte doua pasaje, pe care le citisem adesea si la care meditasem, mi-au aparut vii în minte. Primul era din Mica 5:2:

"Si tu, Betleeme Efrata, macar ca esti prea mic între cetatile de capetenie ale lui Iuda..."

Celalt pasaj este bine cunoscuta prezicere din Isaia 7:14:

"De aceea Domnul Însusi va va da un semn: Iata, fecioara va ramâne însarcinata, va naste un fiu si-i va pune numele Emanuel."

Aceste trei pasaje s-au întiparit atât de puternic în mintea mea încât am strigat: "O, Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacob, stii sa sunt sincer. Daca Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, descopera-mi-L în seara aceasta si-L voi primi ca pe Mesia al meu."

De îndata ce am spus asta, aproape inconstient mi-am aruncat filacteriile într-un colt din camera, m-am asezat pe genunchi, rugându-ma în acelasi colt, unde se aflau filacteriile mele pe podea lânga mine. Sa arunci filacteriile la pamânt asa cum facusem eu reprezenta pentru un iudeu un act de blasfemie. Acum eram pe genunchi si ma rugam pentru prima oara în viata mea, iar mintea îmi era foarte zbuciumata si ma îndoiam daca ceea ce fac este întelept.

Prima mea rugaciune adresata lui Isus n-o voi uita niciodata. Suna dupa cum urmeaza: "O, Doamne Isuse, daca esti Fiul lui Dumnezeu, daca esti Mântuitorul lumii, daca esti Mesia evreilor, pe care Îl mai asteapta evreii si daca poti sa convertesti pacatosii asa cum spun crestinii ca poti, converteste-ma, caci sunt pacatos si Îti voi promite ca Te voi sluji în toate zilele vietii mele."

Totusi, rugaciunea aceasta a mea, nu s-a ridicat mai sus de capul meu. Motivul nu era greu de gasit. Încercasem sa fac un târg cu Isus, ca daca va face ceea ce Îi voi cere, eu, din partea mea, voi face ceea ce I-am fagaduit. Am ramas pe genunchi cam o jumatate de ora si, în timp ce am stat asa, picaturi de sudoare îmi curgeau pe fata. Si capul îmi era fierbinte si mi l-am lasat pe peretele biroului ca sa se racoreasca. Eram în agonie, dar nu eram convertit. M-am ridicat si am mers cu pasi mici încoace si încolo în camera, iar apoi mi-a venit ideea ca ajunsesem mult prea departe si am jurat ca nu voi mai îngenunchea niciodata. Am început sa gândesc cam asa: "De ce sa îngenunchez? Oare Dumnezeul lui Avraam, pe care L-am iubit, slujit si caruia m-am închinat toate zilele vietii mele, nu poate sa faca pentru mine ceea ce se zice ca poate Hristos sa faca pentru crestini?" Desigur ca priveam lucrurile dintr-o perspectiva evreiasca, asa ca am continuam sa judec cam asa: "De ce sa ma duc la Fiul? Nu este Tatal deasupra Fiului?"

Cu cât jdecam mai mult, cu atât ma simteam mai rau si am ajuns din ce în ce mai nedumerit. Într-un colt al camerei zaceau filacteriile mele, care înca mai posedau o influenta magnetica asupra mea. Din instinct, m-am întors spre ele si fara sa vreau, am cazut din nou pe genunchi, dar n-am putut sa rostesc nici un cuvânt. Mi-era rau, deoarece nutream o dorinta sincera de a-L cunoaste pe Hristos, daca El era Mesia. Mi-am schimbat pozitia de câteva ori, îngenunchind, iar apoi umblând prin camera, de la zece fara un sfert pâna la doua fara cinci dimineata. Atunci, a început sa mi se lumineze mintea si am început sa cred si sa simt în sufletul meu ca Isus Hristos a fost într-adevar adevaratul Mesia. De îndata ce mi-am dat seama de acest lucru, pentru ultima data în acea noapte, am cazut pe genunchi, dar de data aceasta, îndoiala îmi pierise si am început sa-L laud pe Dumnezeu, deoarece îmi patrunsesera în suflet o bucurie si o fericire cum nu mai cunoscusem niciodata. Stiam ca eram convertit si ca Dumnezeu, de dragul lui Hristos, îmi iertase pacatul. Acum simteam ca nici circumciziunea, nici necircumciziunea nu foloseau la nimic, ci doar o faptura noua.

Cu o bucurie de nerostit m-am ridicat de pe genunchi si în fericirea mea nou-gasita, am crezut ca scumpa mea sotie va împartasi si ea imediat bucuria cu mine când îi voi spune de marea schimbare care s-a petrecut cu mine. Cu acest gând în minte, m-am napustit din birou în dormitor (deoarece sotia mea se culcase deja, desi nu se închisese lumina), am sarit sa o îmbratisez si am început sa o sarut cu dragoste, zicându-i:
"Iubito, L-am gasit pe Mesia."

S-a uitat la mine deranjata si împingându-ma de la ea, m-a întrebat cu raceala: "Pe cine ai gasit?"

"Pe Isus Hristos, Mesia si Mântuitorul meu," a fost raspunsul meu imediat.

N-a mai rostit nici un alt cuvânt, dar în mai putin de cinci minute, s-a îmbracat si a plecat de acasa, desi era ora doua dimineata si deosebit de rece, a traversat strada spre casa parintilor ei, care locuiau imediat vizavi. N-am urmat-o, ci am cazut pe genunchi, implorându-L pe Mântuitorul meu nou descoperit ca sa i se deschida ochii si sotiei mele, asa cum mi s-au deschis si mie, dupa care am adormit.

A doua zi dimineata, bietei mele sotii i s-a spus de catre parintii ei ca, daca ma va mai numi vreodata sot, va fi dezmostenita, alungata din sinagoga si blestemata. În acelasi timp, cei doi copii ai mei au fost luati de catre bunicii lor si li s-a spus ca nu trebuie sa ma mai numeasca niciodata 'tata' si ca eu, rugându-ma lui Isus, 'Impostorul', eram tot atât de rau si mârsav cum a fost El.

La cinci zile dupa convertirea mea, am primit ordin de la Chirurgul General din Washington, sa ma îndrept spre vest cu treburi guvernamentale. Am încercat prin toate mijloacele cu putinta sa-i comunic personal sotiei si sa-mi iau ramas bun, dar ea n-a vrut nici sa ma vada, nici sa-mi scrie. Totusi, mi-a trimis un mesaj printr-un vecin cu ideea ca atâta timp cât Îl voi numi pe Isus Hristos Mântuitorul meu, sa n-o mai numesc sotia mea, caci nu va mai trai cu mine. Nu ma asteptam sa primesc un astfel de mesaj de la sotia mea, pentru ca o iubeam pe ea si pe copiii mei nespus, asa ca, cu o inima trista, am plecat de acasa în acea dimineata ca sa calatoresc la doua mii de kilometri spre sfera mea de datorie, fara sa pot sa-mi vad sotia sau copiii.

Timp de cincizeci si patru de zile, sotia mea n-a vrut sa-mi raspunda la nici una din scrisorile mele, desi îi scriam câte una în fiecare zi. Si cu fiecare scrisoare, ma rugam ca Dumnezeu sa-i schimbe inima sa citeasca cel putin una din ele. Simteam ca daca ar citi macar una din scrisorile mele (deoarece i-L predicasem pe Hristos în fiecare din ele), se va gândi la ceea ce îmi spusese si la ceea ce facuse înainte ca sa plec de acasa.
Niciodata în experienta mea nu s-au împlinit mai adevarat cuvintele lui Cooper: "Dumnezeu Îsi muta într-un mod tainic minunile pe care vrea sa le faca," deoarece prin neascultarea fiicei mele s-a convertit sotia mea. Fiica mea era cea mai mica din cei doi copii ai mei si era considerata rasfatata tatalui, iar, dupa convertirea mea la Hristos, obligatia fata de mama ei pe de o parte si iubirea ei pentru tatal ei pe de alta, au facut-o sa fie într-o continua agitatie.

În cea de-a cincizeci si treia noapte, fiica mea a visat ca l-a vazut pe tatal sau murind si a apucat-o o frica si s-a hotarât ca fie ce-o fi, sa nu distruga urmatoarea scrisoare de la tatal ei. A doua zi dimineata, postasul a adus o scrisoare cu scrisul familiar (si apropo, ea îl asteptase pe postas la usa). Când postasul îi înmâna scrisorile, lua scrisoarea de la tatal ei si repede o ascunse în sân, alerga sus în camera ei, încuia usa si deschise scrisoarea. Începu sa o citeasca, iar apoi o citi de trei ori înainte ca sa o lase jos. Scrisoarea aceea o întrista atât de mult, încât atunci când coborî, mama a vazut ca ea plânsese si a întrebat-o care era cauza durerii ei.

"Mama, daca am sa-ti spun, te vei simti jignita, dar daca ai sa-mi promiti ca nu te vei supara, îti voi spune totul."

"Ce s-a întâmplat, copila mea?" îi spuse mama ei.

Scotând scrisoarea mea de sub rochie, îi spuse mamei despre visul din noaptea precedenta si adauga: "I-am deschis scrisoarea tatei din aceasta dimineata, iar acum nu pot sa mai cred si nu vreau sa mai cred ce spune bunicul si bunica si toti ceilalti despre tatal meu ca este un om rau, deoarece un om rau nu le-ar scrie asa o scrisoare sotiei si copiilor lui. Te implor, mama, s-o citesti," adauga ea si-i înmâna scrisoarea.

Sotia mea îi lua srisoarea si o duse în camera alaturata si o încuie în sertar. În acea dupa-amiaza, se încuie în camera si, deschizând sertarul, lua scrisoarea mea si începu sa o citeasca. Cu cât o citea mai mult, cu atât mai rau se simtea. Ulterior, îmi povesti ca a citit-o de cinci ori pâna la capat înainte ca sa o lase jos.

Dupa ce a citit-o pentru ultima data, sotia mea a pus-o la loc în sertar si s-a întors în camera de unde plecase. Ochii îi erau plini de lacrimi, iar acum veni rândul fiicei mele sa întrebe: "Mama, de ce plângi?"

"Scumpo, ma doare inima," a fost raspunsul , "As dori sa stau întinsa pe canapea." Asa ca se întinse. Servitoarea îi facu un ceai, crezând ca n-avea nevoie de nimic altceva ca sa-i treaca durerea de inima de care se plângea. Dar ceaiul nu-i aduse nici o alinare bietei mele sotii.

Dupa un timp, mama sotiei mele traversa strada ca sa vina la casa noastra. Crezând ca sotiei mele îi era foarte rau, îi dadu niste leacuri simple de casa, asa cum obisnuiesc mamele. Nici acestea nu reusira sa-i aline suferinta. La sapte si jumatate seara, soacra mea trimise dupa Dr. R______. El veni imediat si îi prescrise un tratament, dar nici medicamentul lui n-a fost în stare sa îndeparteze durerea de inima de care se plângea sotia mea.

Soacra mea ramase la noi acasa în noaptea aceea, având grija de sotia mea pâna la unsprezece si un sfert. Am auzit-o pe sotia mea spunând dupa aceea, ca îsi dorea ca mama ei sa plece din camera, deoarece se hotarâse cu totul sa se lase pe genunchi asa cum facusem eu mai înainte, de ândata ce pleca mama ei. Asadar, de îndata ce pleca ea de acasa, sotia mea încuie usa si cazu pe genunchi la marginea patului si în mai putin de doua minute, Hristos, Marele Medic, veni la ea, o vindeca si o converti.

În urmatoarea dimineata, am primit o telegrama ce suna dupa cum urmeaza:

"Draga sotule, Vino acasa imediat; Am crezut ca gresesti si eu am dreptate, dar am aflat ca tu ai dreptate si eu gresesc. Hristos al tau este Mesia al meu, Isus al tau este Mântuitorul meu. Aseara, la unsprezece si nouasprezece minute, în timp ce ma aflam pe genunchi pentru prima data din viata mea, Domnul Isus mi-a convertit sufletul."

Dupa ce am citit aceasta telegrama, am simtit pentru un moment ca nu dau doi bani pe guvernul pe care îl slujeam. Mi-am lasat treaba neterminata, am luat primul expres si m-am îndreptat spre Washington. La acel timp, casa mea era binecuvnoscuta acolo, mai ales printre evrei (deoarece frecvent cântam la sinagoga), n-am vrut sa fac senzatie, asa ca i-am telegrafiat sotiei sa nu vina la gara ca sa ma întâmpine, caci voi lua o trasura la sosirea mea la Washington si voi veni încet acasa.

Când am ajuns în fata casei, am vazut-o pe sotia mea stând la geamul deschis si asteptându-ma. Îi radia fata de bucurie. Alerga în întâmpinarea mea când am pasit afara din trasura, îsi arunca bratele în jurul gâtului meu si ma saruta. Tatal si cu mama ei se aflau si ei în picioare la usa lor deschisa de vizavi, iar când ne vazura unul în bratele celuilalt, au început sa ne blesteme atât pe mine, cât si pe sotia mea.

La zece zile dupa ce sotia mea îsi predase inima lui Hristos, se converti si fiica mea. Acum, ea este sotia unui pastor crestin, împreuna-lucratoare cu sotul ei în via lui Hristos.

Fiului meu, (o, daca as putea sa zic acelasi lucru despre el ca ceea ce am spus de sora lui), i s-a promis de catre bunicii din partea mamei, ca daca nu ma va mai numi "tata" niciodata sau "mama" pe sotia mea, îi vor lasa lui toata proprietatea lor si pâna acum s-a tinut de promisiune.

La un an si noua luni de la convertirea ei, sotia mea a murit. Dorinta inimii ei, înainte de moartea ei, a fost sa-si vada fiul care locuia la sapte minute pe jos de casa noastra. Am trimis dupa el, în repetate rânduri, implorându-l sa vina si sa o vada pe mama lui pe moarte. Unul din pastorii din oras, împreuna cu sotia, personal s-au întâlnit cu fiul meu si s-au straduit sa-l convinga sa raspunda cererii mamei lui pe moarte, dar unicul sau raspuns a fost: "Blestemata sa fie! Sa moara! Nu e mama mea."

Joi dimineata (ziua mortii ei), sotia mea m-a rugat sa chem cât mai multi frati sa vina de la adunarea de unde mergea ea, ca sa fie cu ea în ceasul în care va muri. La zece si jumatate, o ruga pe sora Ryle, sotia pastorului, care era o prietena scumpa de-a ei, sa-i ia mâna stânga si toate surorile din camera sa-i ia si ele mâna, iar fratii s-au luat de mâna cu mine, iar la cererea ei, am format un cerc, cam treizeci si opt de persoane, iar apoi am cântat:

"Salvatorul meu cel mare, Las s'alerg la sânul Tau," foarte încet. Când am început sa cântâm,

"O, speranta mea e'n Tine," sotia mea într-o voce slaba, dar totusi clara, a spus: "Da, toata speranta mea e'n El. Este tot ce am. Vino, scumpe Isuse, ia-ma acasa," si a adormit. Fiul meu n-a vrut sa vina la înmormântare, dupa câte stiu eu, si nici nu s-a dus vreodata la mormântul mamei lui; nici nu m-a numit "tata", nici nu mi-a raspuns la nici o scrisoare de la convertirea mea, desi am traversat de trei ori Atlanticul, din America în Germania, încercând sa-l vad si sa ne împacam, dar n-am reusit de fiecare data, deoarece n-a vrut sa ma vada. Cu toate acestea, asta m-a facut sa ma rog mai fierbinte pentru el, ca si el sa se rupa din robia prejudecatilor evreiesti si în Isus sa priveasca la "Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii." O a patra vizita în Germania în iulie 1887 mi-a întarit si confirmat credinta ca fiul meu, nu numai ca a consimtit sa ma vada, dar a si varsat lacrimi amare, aducându-si aminte de trecut si imediat si-a manifestat dorinta de a-si vedea sora scumpa din America.

I-am scris mamei mele, care locuia în Germania, imediat dupa convertirea mea, povestindu-i cum L-am gasit pe adevaratul Mesia. N-am putut sa nu-i spun si ei vestea cea buna, iar în inima mea, am crezut ca îl va crede pe cel mai mare dintre cei paisprezece copii. Într-adevar, as putea spune ca prima mea dorinta din inima dupa convertirea mea a fost ca toti prietenii mei, evrei ca si ne-evrei, sa se bucure împreuna cu mine de ceea ce am gasit eu. Ma simteam asemenea psalmistului când scria: "Veniti de ascultati, toti cei ce va temeti de Dumnezeu si voi istorisi ce a facut El sufletului meu." Aceasta speranta urma sa fie amar dezamagita, în ceea ce o privea pe mama mea deoarece îmi scrise o singura scrisoare (daca un blestem se poate numi scrisoare), o tacere prelungita trezind în mine banuiala ca daca mi-ar fi scris, trebuia sa fie acel blestem la care trebuie sa se astepte orice evreu de la rudele lui cele mai apropiate când trece la crestinism. Aceasta banuiala s-a confirmat mult prea deplin dupa trecerea a cinci luni si jumatate, timp în care am ramas în suspense--deoarece înainte de convertirea mea, mama mea îmi scrisese o data pe luna.

Într-o dimineata, când postasul îmi aduse scrisorile, am vazut printre ele una cu timbru german si scrisul vechi, familiar al scumpei mele mame. De îndata ce am vazut-o, i-am spus sotiei, care era în camera, "Draga, a sosit în sfârsit!"

N-are rost sa zic ca am deschis-o prima. N-avea data, n-avea adresant, nici un "Draga fiul meu" asa cum începeau primele ei scrisori, ci suna cam asa:

"Max, Nu mai esti fiul meu; ti-am ars portretul; te plângem ca pe cei morti. Iar acum, fie ca Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov sa te loveasca cu orbire, surzenie si mutenie si sa-ti blesteme sufletul pe vecie. Ti-ai parasit

religia tatalui tau si sinagoga pentru acel Isus 'Impostorul', iar acum primesti blestemul mamei tale. Clara."

Desi pâna acum socotisem pe deplin ce ma va costa sa primesc religia lui Isus Hristos si stiam la ce sa ma astept de la rudele mele deoarece întorsesem spatele sinagogii marturisesc ca nu eram pregatit pentru o astfel de scrisoare de la mama mea. Scumpa mea sotie si cu mine, puteam acum sa întelegem mai bine pe fiecare din noua noastra viata religioasa, deoarece, asa cum am declarat mai sus, parintii ei o blestemasera deja în fata deoarece credea în Hristos. N-a fost totusi numai tristete, deoarece niciodata pâna atunci nu ni s-au parut cuvintele psalmistului mai pline de sens si încurajare atât mie cât si sotiei mele:

"Caci tatal meu si mama mea ma parasesc, dar Domnul ma primeste."

Nimeni sa nu creada ca îi este usor unui evreu sa devina crestin. Trebuie sa fie pregatit sa-si lase tatal, mama si sotia de dragul împaratiei lui Dumnezeu, caci trebuie sa puna în balanta afectiunea sa si interesul sau, daca ajunge sa fie banuit ca este în favoarea crestinismului.

I-am raspuns scrisorii mamei mele, câteva zile mai târziu, prin urmatoarele cuvinte:

RASPUNS LA BLESTEMUL MAMEI MELE
"Departe de casa, mama,
Zilnic ma rog pentru tine;
De ce sa ma blestemi, scumpa mama?
De ce sa-mi raspunzi asa?
O data convins de pacat, o mama,
Am strigat 'Isuse, elibereaza-ma!
Sunt fericit acum, o mama;
Hristos, evreul, muri pentru mine.
"Pe El m-ai învatat sa-L urasc, o mama,
Pe El Îl numesti 'Impostor',
Dar El muri pentru mine, mama,
Pe Golgota, sa ma scape de iad.
Ajuta-ma, mama, sa te duc la El,
Când ma rog, pe genunchi, plecat:
'Isuse, primeste-o pe mama!
Scumpe Isuse, salveaz-o din pacat!'
"Fii încredintata, scumpa mama,
Nu te împietri, acum
ca Isus Hristos, Mesia evreilor,
A murit pentru tine si mine.
Poti sa dispretuiesti atâta îndurare, mama?
Poti sa-ti întorci fata?
Vino la Isus, vino, scumpa mama,
Vino iute ca sa te ia în brate!"

Desi nu mi-a mai scris niciodata dupa aceea, mi s-a transmis ca ultimul cuvânt pe care l-a rostit, când i se scurgea viata, a fost propriul meu nume, "Max."

Urmarea întâmplarii tobosarului, Charlie Coulson, ramâne sa fie scrisa:

La optsprezece luni dupa convertirea mea, am participat la o adunare de rugaciune din orasul Brooklyn. Era una din acele întâlniri în care crestinii dau marturie despre iubirea Mântuitorului lor.

Dupa ce au vorbit mai multi, o batrânica s-a ridicat si a spus: "Iubiti prieteni, s-ar putea ca ocazia aceasta sa fie ultima când sa pot da marturie pentru Hristos. Medicul meu de familie mi-a spus ieri ca plamânul meu drept este aproape distrus, iar plamânul meu strâng este foarte bolnav, asa ca în cel mai bun caz, nu mai pot sa fiu cu voi decât un scurt timp, dar ceea ce ramâne din mine Îi apartine lui Isus. O, este o mare bucurie sa stiu ca ma voi întâlni cu baiatul meu în ceruri, împreuna cu Isus. Fiul meu nu a fost doar un soldat pentru tara lui, ci un soldat pentru Hristos. A fost ranit în batalia de la Gettysburg si a cazut în mâinile unui medic evreu, care i-a amputat bratul si piciorul, dar fiul meu a murit la cinci zile dupa operatie. Capelanul regimentului mi-a scris o scrisoare si mi-a trimis Biblia baiatului. În acea scrisoare am fost informata ca Charlie al meu, în ceasul mortii, l-a chemat pe acel medic evreu si i-a spus: 'Domnule doctor, înainte ca sa mor, as dori sa va zic, ca acum cinci zile, în timp ce îmi amputati bratul si piciorul, m-am rugat Domnului Isus Hristos ca sa va converteasca sufletul.'"

Când am auzit marturia acestei doamne, n-am putut sa mai stau jos. M-am ridicat, am traversat camera si luând-o de mâna, i-am zis: "Dumnezeu sa te binecuvinteze, scumpa mea sora. Rugaciunea baiatului tau a primit raspuns. Eu sunt medicul evreu pentru care s-a rugat Charlie, iar Mântuitorul lui este acum si Mântuitorul meu."

Cu mare bucurie si recunostinta în inima îmi amintesc de convertirea scumpului meu fiu:

Cred ferm ca scumpul Mântuitor nu i-a prea dat pace inimii lui cu câtva timp înainte de întâlnirea noastra din iulie 1887. Pentru prima data în paisprezece ani, m-a numit "tata"; a plâns amar la întâlnirea noastra si se pare ca si-a manifestat dorinta de a o revedea pe sora lui. Inima mea tresalta de bucurie sa auda asa ceva, caci stiam ca, cu sora lui (o crestina devotata din America) urma sa fie pe mâini bune. A plecat în America, unde s-a întâlnit cu sora lui, într-o dupa-amiaza de luni, 14 august. În urmatoarea vineri, fiul meu si-a implorat sora sa-l duca la mormântul mamei lui.

Într-o vineri, pe data de 29 august, iarasi a vizitat mormântul mamei lui (de data asta singur), si în timp ce se afla acolo, Dumnezeu în îndurarea Lui, de dragul lui Hristos, i-a iertat pacatele si i-a convertit sufletul.
S-a dus acasa si i-a spus sorei lui vestea cea buna, iar apoi mi-a scris si mie în aceeasi seara.

Iar acum, în concluzie, ma rog fierbinte la Dumnezeu ca sa îmi lungeasca viata si sa îmi îngaduie sa-l aud pe fiul meu predicând evanghelia acelui scump Mântuitor, pe care L-a respins de atât de mult timp.

Întrucât deseori am fost întrebat daca toate amanuntele din aceasta întâmplare sunt chiar adevarate, folosesc aceasta ocazie ca sa declar ca fiecare întâmplare a avut loc exact asa cum este istorisita.

M.L.R.